VÂNĂTORUL DE TAMARIX – Paolo Bacigalupi

CPSF Nr. 18 / mai 2014  | 13.05.2014

Vanatorul de tamarixUn tamarix mare suge cam trei sute de metri cubi de apă pe an. Pentru 2,88 dolari pe zi, plus recompensa în apă, Lolo taie tamarix toată iarna.

Acum zece ani, vânătoarea îţi asigura un trai bun. Pe atunci, tamarixul creştea pe fiecare mal din bazinul fluviului Colorado, alături de hibiscus, plopi, sălcioare şi ulmi. Acum zece ani, oraşe ca Grand Junction şi Moab credeau că mai pot stoarce viaţă din fluviu.

Lolo stă la marginea unui canion, lângă Maggie, cămila, singurul lui tovarăş. Priveşte fix adâncimile. Îţi trebuie un ceas până acolo. O leagă pe Maggie de un ienupăr şi începe coborâşul, alunecând pe un canal îngust. Câteva fire de iarbă verde ţâşnesc în jurul lui, străpungând bulgării de zăpadă dintre ienuperi. La sfârşitul iernii, apa începe să crească timid pe fundul canionului, gheaţa de la malul fluviului se topeşte, iar munţii mai poartă încă mantiile de zăpadă zdrenţuite. Lolo alunecă pe noroi şi loveşte o porţiune de grohotiş, alunecând şi împrăştiind rocile. Otrava împotriva tamarixului gâlgâie în vasele cu capac şi o parte din ea i se varsă pe spate. Cazmaua şi ranga i se agaţă de ienuperii răzleţi pe lângă care se strecoară. O să fie un coborâş interminabil. Dar tocmai de‑asta locul i se pare perfect. Drumul până jos durează, iar malurile sunt bine ascunse.

E şi ăsta un mijloc de trai. Alţii n‑au mai avut resurse şi s‑au dat bătuţi, dar el a rămas: un vânător de tamarix, un păianjen de apă, un ciot de buruiană încăpăţânată. Ceilalţi s‑au spulberat ca puful de păpădie, liberi să‑şi ia zborul spre sud, spre est sau, de cele mai multe ori, spre nord, la cumpăna apelor, unde, chiar dacă nu mai cresc ferigi ori au secat albiile adânci şi reci în care să înoate peştii, măcar mai există apă pentru oameni.

Într‑un sfârşit, Lolo ajunge pe fundul canionului. Acolo, printre umbrele reci, îi ies aburi din gură.

Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF) Anticipatia Nr.18Scoate camera digitală şi începe să filmeze probele. Cei de la Agenţia de Gestionare a Resurselor tună şi fulgeră din cauza probelor. Vor filmări cu tamarixul perfid din unghiuri diferite, vor fiecare arbust fotografiat înainte şi după, vor ca întreg procesul să fie susţinut cu dovezi, detectabil pe GPS şi încărcat direct pe cameră. Vor să fie executat pe loc. Cu toate astea, câteodată tot vin la faţa locului, ca să facă verificări înainte de a‑i calibra lui Lolo poarta ecluzei pentru recompensa în apă.

Însă, oricât de prevăzători ar fi, nimic nu‑i poate proteja de tipi ca Lolo. El a descoperit secretul vieţii veşnice ca vânător de tamarix. Fără ştiinţa Departamentului Resurselor Naturale şi a filialei acestuia, AGR, a semănat tamarix nou, încurajând răspândirea desişurilor de arbuşti viguroşi în zonele curăţate anterior. A tras după el şi‑a plantat rădăcini sănătoase în sistemul hidrografic, în coridoare ascunse strategic şi inaccesibile, ca să se asigure împotriva roiurilor de vânători de tamarix care scotoceau aceiaşi afluenţi. Lolo e iscusit. Arboreturi ca acesta, întins pe jumătate de kilometru şi plin de tamarix împovărat de sare – iată poliţa lui de asigurare.

Odată ce termină cu documentarea, desface un ferăstrău pliabil, apoi scoate ranga şi cazmaua şi aşază vasele cu erbicid pe malul arid şi sărat. Începe să taie, spintecând rădăcinile de tamarix, oprindu‑se tot la treizeci de secunde ca să toarne Garlon 4 pe tăieturi, otrăvind rănile înainte de‑a apuca să se vindece. Însă tamarixul cel mai bun, cel mai rezistent, îl scoate cu tot cu rădăcină şi‑l pune deoparte, ca să‑l folosească mai târziu.

Înseamnă 2,88 dolari pe zi, plus recompensa în apă.

Lui Maggie, cu mersul ei trândav de cămilă, îi trebuie o săptămână până la Lolo acasă. Înaintează amândoi de‑a lungul malului, câteodată urcă deasupra lui, pe terase unde e frig, sau rătăcesc prin deşertul deschis, încercând să ocolească scheletele răsfirate ale oraşelor pustii. Elicoptere de pază zumzăie în amonte şi în aval, ca nişte roiuri de viespi furioase, vânând pompe mobile şi diversiuni improvizate. Străbat iute aerul şi stârnesc vârtejuri, etalând siglele sclipitoare ale Gărzii Naţionale. Lolo îşi aminteşte de‑o vreme când soldaţii recurgeau la schimburi de focuri cu oamenii de pe maluri. Ecourile trasoarelor şi mitralierelor se auzeau până în canioane. Îşi aduce aminte de şuieratul unei rachete Stinger, care s‑a arcuit glorios pe deasupra deşertului ruginiu şi pe cerul albastru şi‑a lovit un elicopter în zbor planat.

Dar asta a fost demult. Acum, patrulele de pază trec razant deasupra fluviului, netulburate.

Lolo urcă din nou pe o terasă şi priveşte îndelung în jos, la peisajul familiar al unui oraş eviscerat, cu străzi şerpuitoare şi fundături amuţite în soare. Chiar la marginea oraşului pustiu, ferme de jumătate de hectar şi gospodării bătătoare la ochi, întinse pe câteva sute de metri pătraţi, copaci ca nişte beţe şi dealuri de praf mărginesc un teren de golf acoperit de buruieni maronii pe care le risipeşte vântul toamna. Obstacolele de nisip nici măcar nu se mai văd.

Traducere de Antuza Genescu
Fragment din povestirea Vanatorul de Tamarix (The Tamarisk Hunter), de  Paolo Bacigalupi, publicată integral de Editura Nemira în revista Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF) Anticipatia Nr.18.

Fata modificata

 

Tags: , ,
2188 vizualizari

Lasă un comentariu