Oliviu Crâznic – ECHILIBRU

CPSF Nr. 18 / mai 2014  | 14.05.2014

Echilibru - Ovidiu Craznic– Aduceţi‑i înăuntru!… porunci lordul, ridicându‑se în picioare.

Peter Harvard încruntă imperceptibil sprâncenele. Atitudinea angajatorului său luase o turnură dominatoare, care risca să dezechilibreze întâlnirea orchestrată cu grijă. Desigur, se aştepta la asta. Ultimele ştiri erau de natură să îl încurajeze pe reprezentantul Dinastiei Shakespeare, odată ce se confirmase moartea a doi dintre duşmanii săi şi zvonurile erau contradictorii cu privire la ceilalţi. În mod cert, Dinastia Ice pierduse controlul situaţiei, şi lordul Juliet Shakespeare vedea acum o restaurare aproape sigură, acolo unde înainte nu erau decât planuri şi umbre.

Dar siguranţa de sine duce la aroganţă şi aroganţa aduce greşeli, iar lui Peter Harvard nu îi plăceau greşelile.

Nu când era el de faţă.

Gărzile dădură la o parte uşile uriaşe de metal lambrisat, trăgându‑şi cu mişcări repezite pe chipuri vizierele din sticlă umedă, pentru a‑şi proteja figurile de vântul aspru, tăios, al zonei de munte în care ridicaseră cazemata. La altitudinea asta, până şi khazugii ţepoşi urcau greu, vieţuind mai mult în şanţurile de piatră. Însă clădirea fusese întărită suficient, în ciuda înfăţişării dezolante; singura încăpere era neprietenoasă şi conţinea doar strictul necesar, fiind înjghebată în pripă exact pe considerentul siguranţei în detrimentul celui al luxului. În plus, numărul mare al soldaţilor aflaţi înăuntru nu permitea existenţa prea multor obiecte de uz curent, şi nici transportul acestora nu ar fi meritat efortul.

Practic, era o clădire temporară clasică pentru vremurile de război, destinată a fi utilizată doar pentru scurtă vreme sub oblăduirea vigilentă a Conciliului.

În faţa jilţului de comandă ornamentat cu fier cald, lordul Juliet stătea semeţ cu mâinile în şolduri şi cu un zâmbet neplăcut pe buze, cu cagula de catifea neagră securizată coborâtă neglijent într‑o parte şi plasa de metal lăsată peste costumul de cauciuc mulat, decorat cu porţiuni de mătase întunecată în zona pieptului, pe umeri ca şi pe coapse. Capa protectoare scurtă, întărită cu oţel obişnuit, i se deschidea în spate sugerând două aripi de dimensiuni reduse, amintind cui uita că lorzii Shakespeare descindeau din arhangheli.

cpsf18Sau cel puţin aşa susţineau.

Aşezată pe jilţ la îndemână, în adâncitura concepută special, se afla o archebuză cu flăcări albe, al cărei acumulator arăta că era aproape plină.

Peter Harvard oftă. Raportul său către Conciliu nu avea să sune deloc bine.

Muntenii intrară, în vreme ce oamenii lordului se grăbeau să ferece porţile în urma lor, atenuând şuierul vântului. Curentul de aer central putea să omoare oameni, se spunea, sau în orice caz putea să te taie până la os – deşi nu credea, Peter Harvard auzise poveşti despre soldaţi care o luaseră la fugă când mareen‑ul bătea printre stânci şi pe care suflul acestuia îi decapitase. Însă credea că vântul te putea răni, fie el mareen sau atustru, şi nu avea nevoie de o dovadă mai bună decât chipurile muntenilor, acoperite cu cicatrici care sângerau. Singura fără răni era femeia – dar ea purta tras peste cap un plastic subţire şi translucid, legat la gât cu o cureluşă de piele roşie cu fundă, semn că până şi oamenii aceştia sălbăticiţi căutau să păstreze frumuseţea intactă.

Fără să vrea, conciliatorul îşi lăsă ochii de un albastru‑aprins asupra muntencei.

Fără să atingă perfecţiunea terranelor din Clasele Superioare, Belle‑Nuit Dreaming reuşea să fie periculos de atrăgătoare. Avea, poate, douăzeci şi şase de ani. Părul brun, lung, îi curgea lins pe umeri de sub plasticul delicat care îi acoperea capul în întregime, iar ochii îi erau verzi şi buzele pline şi conturate cu negru. De altfel tot machiajul îi era de culoarea îngrijorătoare a umbrei, contrastând cu pielea ca laptele; trupul îi era învelit într‑un costum din piele albă de velină, urmându‑i liniile corpului şi făcând‑o să arate aproape dezbrăcată, ca o sfidare la adresa patricienelor care nu purtau haine datorită superiorităţii lor. Mâinile fine aveau mănuşi solide deşi croite cu gust, lăsând la vedere unghiile lungi, ascuţite şi vopsite în culoarea turcoazului. La brâu purta o centură lată cu catarama având însemnele Dinastiei pe care o slujea şi un jungher curbat de oţel, neîntărit energetic, fără teacă. De altfel, nici unul dintre noii‑veniţi nu părea să aibă arme moderne, şi Peter Harvard observă la unul din ei un obiect ce semăna cu vechile revolvere, dacă era posibil aşa ceva. Înălţimea femeii depăşea standardul cu câteva unităţi bune, fiind totuşi mai scundă decât fetele întâlnite de Peter la Curte şi chiar decât cele de la Conciliu. Şi nu era atât de subţire, chiar dacă silueta îi era extrem de plăcută şi formele bine evidenţiate, parcă totuşi arătând o idee mai atletică şi mai puţin gingaşă. Privirea îi era rece şi goală, dar expresia inteligentă, amintind de un animal de pradă silit să intre într‑o arenă de circ.

Fragment din povestirea Echilibru, de Ovidiu Craznic, publicata integral de Editura Nemira in Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF) Anticipatia Nr.18.

Tags: ,
2395 vizualizari

Lasă un comentariu