Neguţătorul şi poarta alchimistului

CPSF Nr. 05 / aprilie 2013  | 18.04.2013

images (5)Ted Chiang s-a născut în 1967 la Port Jefersson (statul New York) şi a urmat cursurile Universităţii Brown, în urma cărora a obţinut o diplomă în informatică. Scriitor din păcate prea puţin prolific, Ted Chiang s-a impus în ultimii ani drept unul dintre cei mai interesanţi autori de science fiction din lume, atât prin talentul literar, cât şi prin ideile şi temele abordate. Ted Chiang a câştigat, în 1990, Premiul Nebula pentru povestirea „Turnul din Babilon“, Premiul Campbell, în 1992, pentru cel mai bun tânăr scriitor, Premiul Nebula şi Theodore Sturgeon Memorial pentru „Povestea vieţii tale“ în 1998, Premiul Sidewise pentru „Şaptezeci şi două de litere“ în anul 2000, iar în 2002 a câştigat Premiul Hugo şi Premiul Locus pentru „Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu“, încă o dată Premiul Nebula şi Premiul Hugo, în 2007, pentru „Neguţătorul şi poarta alchimistului“. Ted Chiang are, până în prezent, trei volume publicate: Împărţirea la zero (2002), Neguţătorul şi poarta alchimistului (2007) şi Lifecycle of Software Objects (2010).

“O, preaputernice calif şi emir al dreptcredincioşilor, smerit sunt să mă scald în pohfala prezenţei tale, căci omul nu poate trage nădejde la o mai mare blagoslovire în tot cursul vieţii sale decât aceasta. Povestea pe care trebuie s-o depăn este, cu adevărat, una atât de uluitoare, încât, şi de-ar fi văpsită cu totul şi cu totul pe colţul dinlăuntru al ochiului cuiva, nici măcar atunci minunăţia înfăţişării sale nu ar putea-o întrece pe aceea a întâmplărilor istorisite, căci ceea ce urmează-i un avertisment pentru cei ce-s vrednici a se lăsa preveniţi şi un cuvânt de învăţătură pentru cei ce vrednici sunt a învăţa.

Numele meu este Fuwaad ibn Abbas şi m-am născut aici, în Bagdad, Oraşul Păcii. Tatăl meu era samsar de grâne, dar, pentru o mare parte a vieţii mele, eu, unul, am trudit ca neguţător de pânzeturi fine, negustorind borangic de Damasc, pânzeturi de in din Eghipet şi zarpale de Maghreb brodate cu zarafir. Eram bogat, dar inima mea era cătrănită şi nici cumpărarea desfătărilor, nici actele de milostenie nu puteau să o aline. Acum stau înaintea ta, o norocitule calif, fără barem un piastru în pungă, dar mi-am găsit pacea.

Allah e începătura tuturor lucrurilor, dar, cu învoirea Măriei Tale, o să-mi pornesc istorisirea cu ziua în care am făcut o preumblare prin cartierul făurarilor. Aveam nevoie să cumpăr un dar pentru un om cu care trebuia să rezolv niscai daraveri şi mi se spusese că ar aprecia nespus o tipsie cu totul şi cu totul din argint. După ce m-am perindat vreme de vreo jumătate de ceas, am băgat de seamă că una dintre cele mai mari prăvălii din suk fusese luată în stăpânire de un nou neguţător. Era unul dintre cele mai preţăluite locuri şi trebuie că fusese straşnic de scump de dobândit, aşa că am intrat să-i cercetez mai îndeaproape mărfurile.

Nicicând înainte nu mai văzusem un aşa de minunat sortiment de bunuri. Lângă intrare se zărea un astrolab înzestrat cu şapte plăci încrustate cu argint, un ceas cu apă care bătea fiecare oră cu un clinchet melodios şi o privighetoare din bronz care cânta când bătea vântul. Mai înăuntru se găseau mecanisme încă şi mai iscusite, şi m-am holbat la ele mai abitir decât un copil care urmăreşte un jongler, când un bătrân a intrat printr-o uşă aflată în fundul prăvăliei.

– Bine ai venit în umila mea dugheană, o, domnul meu, mi-a spus. Numele meu este Bashaarat. Cu ce v-aş putea fi de ajutor?

– Lucrurile acestea pe care le aveţi de vânzare sunt uluitoare dincolo de marginile uluirii. Eu fac afaceri cu neguţători din toate colţurile lumii şi încă nu m-am învrednicit să zăresc ceva care să le stea pe potrivă. De unde, dacă-mi îngăduiţi să vă întreb, le-aţi dobândit?

– Vă sunt întru totul îndatorat pentru măgulitoarele voastre cuvinte, mi-a răspuns bătrânul. Tot ce vedeţi aici a fost făcut în atelierul meu, de mine însumi şi de ajutoarele care muncesc sub oblăduirea mea.

Eram tare impresionat că acel bărbat putea fi atât de priceput în atât de multe arte. I-am pus întrebări despre feluritele instrumente din prăvălia sa şi l-am ascultat apoi cum discuta ca un adevărat cărturar despre astrologie, matematică, geomanţie şi medicină. Am stat la taclale vreme de vreo două ceasuri, iar fascinaţia şi respectul meu pentru bătrân au înflorit ca un boboc încălzit de razele răsăritului, până ce el a pomenit de experimentele sale alchimice.

– Alchimie? am iscodit. Mă surprinsese, căci nu părea genul de om care emite pretenţii de pezevenchi: Vrei să spui că transformi metalul oarecare în aur?

– Aş putea s-o fac, domnul meu, dar nu asta este, de fapt, ceea ce-şi doresc cei mai mulţi să obţină practicând alchimia.

– Şi-atunci, ce caută cei mai mulţi, alchimistule?

– Caută o sursă de obţinere a aurului care să fie mai ieftină decât dacă ar extrage minereul din pământ. Drept e că alchimia descrie un mijloc de a face aur, dar procedura e atât de anevoioasă, încât, prin comparaţie, să sapi sub un munte pare mai uşor decât să culegi pere dintr-un pom.

Am zâmbit:

– Aferim, mehenghi răspuns, n-am ce zice! Nimeni nu poate pune la îndoială că eşti un bărbat învăţat, dar eu, unul, am destulă minte cât să nu dau crezare alchimiei.

Bashaarat m-a privit şi s-a socotit:

– Am construit de puţină vreme ceva ce ar putea să te facă să-ţi schimbi părerea. Ai fi prima fiinţă căreia i-aş arăta-o. Ai dori s-o vezi?

– Da, pe Allah, mi-ar face mare plăcere.

– Atunci urmează-mă.

Bătrânul m-a condus prin uşa pe care intrase spre partea din spate a prăvăliei. În camera alăturată se găsea un atelier unde erau înşirate aparate ale căror funcţii nu le puteam bănui măcar – bare de metal înfăşurate-n atât de multă sârmă de cupru încât ar fi ajuns până la linia orizontului, oglinzi montate pe o lespede de granit rotundă care plutea în argint-viu –, dar Bashaarat a trecut pe lângă ele fără să le arunce barem o privire.

În loc de asta, m-a dus către un piedestal solid, înalt până la coşul pieptului, pe care era montat în picioare un cerc dintr-un metal durabil. Deschizătura îi era largă cât două palme deschise, iar rama atât de groasă, încât ar fi putut pune la încercare până şi pe cel mai puternic om dacă i s-ar fi poruncit s-o care. Metalul era negru ca noaptea, dar lus- truit până când devenise atât de neted, încât, de-ar fi fost de-o altă culoare, ar fi putut servi drept oglindă. Bashaarat mi-a cerut să stau în picioare astfel încât să mă uit la cerc dintr-o parte, în vreme ce el s-a aşezat chiar cu faţa spre deschidere.

– Fii, rogu-te, cu băgare de seamă! mi-a cerut”.

Fragment din povestirea “Neguţătorul şi poarta alchimistului”, de Ted Chiang, publicată în revista CPSF05.

 

Tags: , , , , ,
2702 vizualizari

Lasă un comentariu