Mitul lumii inframercuriene de Jean-Pierre Laigle

CPSF Nr. 07 / mai 2013  | 19.06.2013

JEAN-PIERRE LAIGLE (pseudonimul lui Jean-Pierre Moumon) s-a născut în 1947 la Toulon și este scriitor și cercetător francez. A publicat romanele Ave Caesar Imperator (2008), Retour à Opar (2008), Rendez-vous avec le destinée (2012), o culegere de articole pe teme SF, Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 2007), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc. Și, nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și din limba română (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu).

 

UN MIT ȘTIINŢIFIC

Urbain-Le-VerrierVulcan este numele pe care Urbain Le Verrier (1811–1877) l-a dat unei planete ce se presupune că gravitează dincolo de Mercur, corpul ceresc, în principiu, cel mai apropiat de Soare. Ilustrul astronom francez era intrigat de bizareriile orbitei eliptice ale acestei planete, în contradicţie cu mecanica celestă a lui Isaac Newton. Dar perturbarea putea fi explicată prin prezenţa unei planete inframercuriene, ascunse îndărătul strălucirii solare.

Fiind mai ales matematician și teoretician, Urbain Le Verrier a început să facă, începând cu 1843, o serie de calcule pentru a verifica mișcările planetelor cunoscute ale sistemului solar în conformitate cu teoria newtoniană. În 1859 a publicat rezultatele: Mercur avansa prea repede, cu 42,98 secunde pe secol, exces datorat influenţei lui Vulcan. A stabilit chiar că Mercur trebuia să-și efectueze mișcarea de revoluţie în jurul Soarelui în 33de zile.

În 1846, pe baza perturbaţiilor de pe orbita lui Uranus, o calculase pe cea a unei planete situate dincolo de aceasta. În același an, confratele său, Johann Gottfried Galle, descoperea planeta Neptun, așa cum fusese prevăzut, în constelaţia Vărsătorului. Ceea ce nu a făcut decât să sporească încrederea în cel care a inventat-o și să încurajeze căutarea planetei Vulcan în observatoare. În 1859, un astronom amator, doctorul Lescarbault, a declarat că a observat-o în tranzit pe discul solar și l-a convins pe Urbain Le Verrier. Acesta nu a negat niciodată existenţa planetei Vulcan și, pe 22 martie 1877, a anunţat trecerea ei prin fața discului solar. Doi astronomi americani, James C.Watson și Lewis Swift, au declarat că au observat-o, independent unul de celălalt, pe 29 iulie 1879. În ciuda contestărilor anumitor confraţi, căutarea s-a intensificat atât în rândul amatorilor, cât și în cel al profesioniștilor. Unii au văzut chiar două planete! Controversa s-a prelungit până în primele două decenii ale secolului XX.

Un ecou al acestei controverse se regăsește în Aventurile extraordinare ale unui savant rus (1888–1896), odisee a lunii celeste, publicată de Georges Le Faure (1858–1953) și Henry de Graffigny (pseudonim al lui Raoul Marquis, 1863–1942), reprezentanți de seamă ai SF-ului francez. În capitolele al X-lea și al XI-lea, din cel de-al doilea volum(Soarele și Planetele mici, 1899) al romanului lor fluviu, ei recapitulează ironic inventarea și descoperirea planetei inframercuriene.

Smuls de cometa Tuttle împreună cu un fragment din Mercur, un grup de astronauţi este dus până în apropierea Soarelui. Atunci, unul dintre ei le propune să profite de situaţie pentru a confirma existenţa planetei Vulcan, stârnind ironiile tovarășilor de călătorie care contestau asemenea lucru. De fapt, el luase drept planetă nava spaţială care îi urma în călătoria lor și a sfârșit prin a li se alătura. Totuși, sub ameninţarea unui revolver a reușit să le smulgă acordul verbal asupra ideii sale fixe.

Cea de-a doua menţionare a planetei Vulcan în literatura SF se regăsește în By Aeroplane to the Sun (Cu avionul până la soare, 1910) al astronomului și vulgarizatorului britanic Donald Horner. Trei astronauţi, fugind de pe Terra, vizitează planetele Venus și Mercur și interiorul Soarelui, care este rece și solid și unde întâlnesc marţieni. În trecere, ei observă planeta Vulcan, dar nu se opresc aici, ceea ce transformă în anecdotică prezenţa ei în acest roman dezlânat pentru adolescenţi.

În 1915, Albert Einstein (1879–1955) a dedus în urma calculelor că diferenţa de 42,98 de secunde a precesiei periheliului mercurian se explică prin curbura luminii din proximitatea Soarelui. Prin urmare, în principiu, nu era niciun motiv ca Vulcan să existe. Dar, cum puţini oameni de știinţă înţelegeau pe atunci teoria sa generală a relativităţii (1905) și se întemeiau pe cea a lui Isaac Newton, ideea a rezistat. Astfel a mai persistat multă vreme printre ei și, desigur, printre autorii de SF.

Traducere din limba franceză de SIMONA BRÂNZARU.

Fragment din “Mitul lumii inframercuriene” de Jean-Pierre Laigle publicat în revista Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF) Anticipatia Nr.7.

Tags: , , , , ,
1337 vizualizari

Lasă un comentariu