Marte, marea iubire a SF-ului

CPSF Nr. 02 / ianuarie 2013  | 18.04.2013

images (1)Sfârșitul unei călătorii…

Odată cu „Împăratul de pe Marte“, Allen Steele încheie o perioadă de 125 de ani în care a patra planetă de la Soare a fost cel mai exploatat, cel mai explorat și cel mai folosit spaţiu extraterestru întâlnit în literatura speculativă. La fel ca și „Un Trandafir pentru Ecleziast“, care a încheiat acum șaizeci de ani într-un mod poetic și nostalgic idila SF-ului cu canalele de pe Marte și tema civilizaţiilor decăzute, „Împăratul de pe Marte“ reprezintă punctul terminus al unei călătorii fabuloase, în care Planeta Roșie a fost cea mai uzitată și plauzibilă poartă prin care viaţa de pe Pământ putea evada și supravieţui Altundeva, dar și locul de unde extratereștrii veneau, cu intenţii dușmănoase sau gânduri de pace, în vizită pe Planeta Albastră. Odată cu intrarea omenirii în secolul XXI, realitatea virtuală și încărcarea minţii pe suport digital au luat locul planetei Marte în literatură. De asemenea, în ultimii ani scriitorii de science-fiction au devenit conștienţi că în Sistemul Solar există multe alte variante prin care omenirea ar putea evada de pe Pământ, variante care sunt la fel de viabile, dacă nu chiar mai bune decât Planeta Roșie.

De la memă până la un simplu satelit al Pământului

Dar de ce a ajuns oare Marte să înflăcăreze atât de mult imaginaţia scriitorilor și să nască sute de romane și povestiri, ţesând astfel o istorie literară atât de bogată și de influentă, încât literatura care are în centru Planeta Roșie să devină odată cu nuveleta lui Allen Steele chiar metaliteratură? Foarte puţine dintre temele, nu numai ale literaturii speculative, ci chiar ale mainstream-ului se pot lăuda cu acest lucru.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, nimic nu anunţa importanţa pe care planeta o va căpăta în ficţiune. La babilonieni a apărut prima dată ideea că Marte se identifică cu zeul războiului, datorită culorii aces- teia, provenind de la oxidul de fier. Tot ca urmare a acestei culori, pentru civilizaţiile dintre Tigru și Eufrat, planeta a primit numele de Nergal, zeul focului și al războiului. Ca orice altă memă religioasă, ideea a trecut rapid, fără discriminare și critică, la civilizaţiile din jur, hindusă și greacă, de unde s-a răspândit mai departe. Însă locul acestei planete și al zeului războiului în Antichitate era mai mult sau mai puţin același cu al celorlalte planete și al celorlalți zei.

Apoi locul acestor meme a fost luat de altele (una dintre ele, prelu- ată de evrei atunci când au devenit sclavii egiptenilor, este legată de legenda nașterii lui Horus de către Isis într-un staul, la sfârșitul anului), mai potrivite pentru supravieţuirea în defunctul Imperiu Roman și planetele au ajuns, în loc de zei, să nu mai reprezinte decât niște pietre ce se învârt în jurul centrului universului, adică în jurul Pământului.

Schiaparelli, Lowell – omul descoperă că nu mai este singur

Din fericire, după câteva încercări nereușite de-a lungul secolelor, când scurta perioadă de iluminism din Atena antică a fost nimicită de Sparta sau când cea din Italia secolului al XV-lea a fost distrusă de Inchiziţie, în secolul al XVII-lea, iluminismul și revoluţia știinţifică, cu centrul în Anglia, au spulberat majoritatea memelor religioase din Europa. Și astfel oamenii de știinţă i-au descoperit pe Copernic, pe Kepler și pe Galilei și minunăţiile pe care aceștia le schițau, uitând repede astrologia și reinventând astronomia.

Dar astronomia nu numai că nu a acordat un loc special planetei Marte, dar ea a smuls chiar și Pământul din călduţul și centralul loc din mijlocul Universului, numindu-l doar una dintre miliardele de planete din miliardele de sisteme solare aflate în miliardele de galaxii.

Însă în anul 1877 a avut loc un eveniment hotărâtor nu numai pentru nașterea literaturii SF, așa cum arată ea astăzi, ci și a întregii industrii aerospaţiale a secolului XX. În timpul „Marii Opoziţii“ a lui Marte faţă de Pământ, astronomul italian Giovanni Virginio Schiaparelli a observat și a descris o vastă și densă reţea de canale pe suprafaţa Planetei Roșii. Acesta nu ar fi fost un eveniment atât de important dacă nu ar fi existat o greșeală de traducere din italianul canali în englezescul canals, care înseamnă „structuri artificiale“, în loc de traducerea corectă care ar fi fost channels. Termenul de canals a fost preluat de astronomul american Percival Lowell, care prin cărţile Mars (1895), Mars and Its Canals (1906) și Mars as the Abode of Life (1908) a devenit cel mai mare susţinător al canalelor marţiene ca niște structuri artificiale, produse probabil de o civilizaţie extraterestră muribundă sau poate chiar de mult dispărută.

Și astfel, după 1895, oamenii din toată lumea și-au îndreptat privirea spre cerul înstelat și pentru prima dată și-au dat seama că s-ar putea ca în același timp alţi ochi să privească spre Pământ. Pentru întâia dată se părea nu numai că nu suntem singuri în Univers, ci și că extratereștrii se află chiar la ușa noastră. Iar dacă ei nu mai există, cine știe ce minunăţii așteaptă să fie descoperite printre ruinele civilizaţiei de pe Marte. Din cauza „halucinaţiilor“ lui Lowell, oamenii educaţi au crezut cu conștiinţa împăcată că s-ar putea să existe viaţă extraterestră în vecinătatea lumii noastre. Mai mult, ideea civilizaţiei marţiene a pătruns atât de profund în conștiinţa populară, încât chiar dacă, destul de repede după moartea lui Lowell din 1916, astronomii au infirmat „ipoteza canalelor“, aceasta a supravieţuit mai mult sau mai puţin ne- schimbată încă aproape jumătate de secol, când se va produce un alt eveniment hotărâtor pentru science-fiction – primirea pozelor făcute de sonda Mariner IV.

Fragment din articolul “Marte, marea iubire a SF-ului”, de Tudor Ciorcârlie, publicat în revista CPSF02.

Tags: , ,
1253 vizualizari

Lasă un comentariu