Liviu Radu – Ucronia în literatura română

CPSF Nr. 08 / iunie 2013  | 19.07.2013

liviu raduAm fost mirat, descoperind cu niște ani în urmă, că mulți critici literari sau specialiști în literatura SF din România consideră că elementele caracteristice ale ucroniei sunt simțul umorului și ironia. Ca individ care am scris ucronii mai degrabă tragice, o asemenea afirmație mi s-a părut ciudată și nedreaptă. La urma urmei, mi-am spus atunci, hai să lăsăm deoparte ce am scris eu și să luăm câteva dintre ucroniile celebre, care s-au bucurat de succes mondial: Omul din castelul înalt de Philip K. Dick sau Pavane de Keith Roberts. Nu găsim în ele nimic ironic, nimic amuzant. De fapt, dacă ne gândim bine, majoritatea ucroniilor sunt distopice – descriu câte un prezent mai rău decât prezentul pe care îl trăim.

Atunci, de unde ideea că ucroniile trebuie să fie amuzante?

Încercând să aflăm ce este, de fapt, o ucronie, descoperim în dicționarele de pe Internet că e un termen folosit în Europa continentală (adică Franța, Germania etc.), în timp ce lumea anglo-saxonă folosește termenul de „istorie alternativă“. Și se spune că mai există și termenul de „istorie contrafactuală“, despre care nu se dau alte amănunte.

Toată lumea e de acord că termenul „ucronie“ a fost inventat de Charles Renouvier, care a publicat în 1857 volumul Uchronie, l’utopie dans histoire. Ucronia ar fi, în concepția sa, echivalentul în istorie al utopiei. Utopia este locul care nu există, deci un tărâm cu o societate imaginată de un autor – de obicei una ideală –, iar ucronia este un timp ce nu există, adică un moment istoric care ar fi putut fi, dar care există numai în imaginația autorului.

Armata MoliilorUcronia a fost inițial tărâmul de joacă al istoricilor, care, de fapt, s-au amuzat întrebându-se cum ar fi decurs lucrurile dacă un anumit eveniment s-ar fi desfășurat altfel decât îl cunoaștem noi. Bineînțeles că toată lumea citează fragmentul din Titus Livius, în care acesta se întreabă dacă Alexandru cel Mare ar mai fi fost atât de mare dacă, în loc să atace imperiul decadent al perșilor, ar fi încercat să cucerească statul abia format al Romei, sau și mai celebra frază a lui Pascal despre nasul Cleopatrei. Oricum, există mai multe culegeri de povestiri în care autorii, buni cunoscători ai istoriei, încearcă să-și imagineze alte desfășurări ale evenimentelor istorice.

Această efervescență creatoare duce și la o primă categorisire a operelor. În istoriile contrafactuale, autorul tratează cu prioritate evenimentul declanșator, adică în situația în care autorul își imaginează că Napoleon a câștigat bătălia de la Waterloo, el va încerca să demonstreze de ce a învins împăratul francez (Blucher a întârziat, Grouchy a intervenit la timp etc.). În schimb, o utopie va încerca să descopere cum a evoluat lumea după evenimentul declanșator (în cazul nostru, ce s-a întâmplat în Europa și în lume după victoria lui Napoleon). Acum știm, așadar, că o istorie contrafactuală nu-i chiar o utopie.

Și mai știm că într-o utopie există un moment de răscruce, un moment în care istoria putea fi schimbată. În general, autorii de utopii încearcă să descopere asemenea momente și să-și imagineze cursul modificat al lumii, pornind de la ele.

Fragment din articolul “Ucronia în literatura română” de Liviu Radu publicat în revista Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația Nr.8.

 

Tags: ,
1611 vizualizari

Lasă un comentariu