Literatura horror

CPSF Nr. 06 / mai 2013  | 20.05.2013

horrorMIRCEA PRICĂJAN (Oradea, 1980) a absolvit Facultatea de Litere, cu o teză despre Stephen King, și un masterat, cu o disertaţie despre literatura fantastică.

A debutat în 1997, continuând apoi să publice proză, traduceri, interviuri, cronici în presa culturală. În 2002 apare romanul În umbra deasă a realităţii. Din 2003 lucrează ca redactor la revista de cultură Familia. În paralel a condus revistele electronice Imagikon (2003–2004) și Suspans (2010–2012). În 2012 a fondat Revista de suspans. A tradus peste 50 de cărţi, dintre care 16 fiind scrise de Stephen King. 

„Cea mai veche și puternică emoţie a omului este frica, iar
cea mai veche și puternică frică este aceea de necunoscut.“
H.P. LOVECRAFT

Introducere

“E greu să găsim în literatura de specialitate informaţii precise despre momentul în care termenul horror a fost folosit pentru prima dată pentru a defini un anumit fel de a scrie literatură. Cel mult putem vorbi despre o perioadă – anii ’70-’80 ai secolului XX, cu precădere – când nevoia pur economică a editurilor de a-și duce produsele (tot mai numeroase, de altfel) direct spre grupul de cititori interesaţi a impus introducerea unei taxonomii specifice. Termenul circula oricum, încă din anii ’40-’50, cu referire la producţiile cinematografice care stârneau înghesuială la reprezentaţiile de matineu (Hammer Films a jucat un rol esenţial), dar și cu privire la unele povestiri publicate în sumedenia de periodice dedicate suspansului, misterului, straniului, ca Weird Tales, Fear, Unknown etc. Nu în ultimul rând au fost, în aceiași ani ce au urmat celei de-a doua conflagraţii mondiale, serialele radiofonice precum The Shadow, Inner Sanctum, Suspense, ca să amintim doar câteva.

Vedem astfel că fenomenul era în plină desfășurare graţie mass-media. Acei ani au însemnat o veritabilă școală pentru viitorii autori ai așa-numitei generaţii de aur a horrorului pur și dur. Ce definește însă o naraţiune horror? În mod evident, sentimentul de groază pe care îl cultivă în moduri mai mult sau mai puţin subtile. Groaza este însă un sentiment, la rândul lui, greu de definit. Nu întâmplător, în zorii curentului gotic în literatură se vorbea cu obstinaţie despre senzaţionalism.

Acesta se considera atunci că suscită cel mai bine teama, fiind în fapt o expresie a alterităţii, a fricii de ceea ce iese din tipar. Pasul următor, cel mai bine reprezentat de prozele lui E.A. Poe, a fost spre grotesc. Într-un eseu dedicat exclusiv grotescului, Joyce Carol Oates afirmă că, în acest caz, „imaginea grotescă [este folosită] drept comentariu de naturăistorică“. În același mod, cu aceeași finalitate, autorii moderniști au indus teama prin sondarea psihologiei deviante, iar scriitorii de horror contemporan au apelat la un melanj dintre tropii fundamentali utilizaţi de înaintașii lor și actualitatea imediată, ceea ce a desăvârșit genul: groaza devine astfel prilej de meditaţie asupra pericolelor prezentului.

Pentru o mai cuprinzătoare înţelegere a fenomenului, în eseul de faţă vom apela la o prezentare diacronică, pornind de la primele manifestări artistice ale spaimei și ajungând până în zilele noastre.

 

Originile horrorului

Întrucât discutăm despre una dintre principalele emoţii ale omului (frica), ba mai mult despre singura capabilă să-i dezvolte instinctul de autoconservare, originile genului literar care s-a construit exclusiv în jurul ei trebuie căutate în cele mai vechi timpuri.

Înainte ca teama să capete un singur chip (diavolul) și ideea salvării să se cristalizeze pe coordonate religioase, omul și-a condus viaţa în relaţie nemijlocită cu fenomenele naturii. Iar când imaginaţia a venit cu bagajul ei interpretativ – chiar așa primitiv cum ne putem închipui că era în zorii umanităţii –,multitudinea de temeri au trebuit exorcizate într-un fel sau altul. Astfel, cele mai vechi reprezentări artistice ale ameninţărilor posibile sunt picturile rupestre – vechi de peste 40 000 de ani. Adesea, acestea întruchipează scene, veritabile istorisiri la care participă sălbăticiuni mai mult sau mai puţin fictive (bizoni, lupi, ţestoase fanteziste, pești, schelete) și oameni în postura de vânători ori războinici. Caracterul expiator al acestor reprezentări figurative este evident.

De aici, pasul spre folclor (o formă mai coerentă a credinţelor împărtășite de comunităţi din ce în ce mai largi) a fost inerent. Moartea, viaţa de apoi, prezenţele demonice și Diavolul însuși și-au făcut loc ca principii motorii în majoritatea culturilor orale ale lumii. Din nefericire, în absenţa practicii scrisului, s-a păstrat foarte puţin din aceste reţele narative. Totuși, s-a putut constata că în perioada literaturii primitive (orale, deci) vorbim despre o uimitoare varietate, datorată în principal incapacităţii omului de atunci de-a abstractiza, ceea ce a dus la o anumită „plasticitate“ a gândirii puternic atașate de concret.

Cel dintâi epos al omenirii, Epopeea lui Ghilgameș, emanaţie a culturii sumeriene (începutul mileniului al treilea), dezvoltă și mai mult, printre altele, temele ce aveau cu timpul să germineze în genul numit astăzi horror. Lamentaţia lui Ghilgameș („Groază mi s-a făcut de sfârșitul care l-a ajuns,/ m-am temut de moarte, de aceea am alergat pe câmpie“ etc.) la moartea lui Enkidu, răpus de crunta boală aruncată asupra lui de zeiţa Iștar, încreţește și astăzi pielea cititorului.

Cultul Morţilor este însă apanajul exclusiv al literaturii egiptene vechi. Aici discutăm despre adevărate imnuri: Cartea Morţilor, Textele sarcofagelor, Textele piramidelor, Imnul Nilului, Imnul lui Eknaton etc. Majoritatea sunt folosite și astăzi ca sursă de inspiraţie în genul care ne interesează.

Ajungem astfel la Cartea cărţilor, cea mai citită și citată lucrare: Biblia. Îndeosebi Vechiul Testament, unde cruzimea, răzbunarea, pedeapsa capitală, distrugerea unor orașe întregi pentru încălcarea unor tabuuri/ convenţii sunt normă. Cartea lui Iov, o veritabilă discuţie pe marginea problemei de ordin moral a existenţei răului, ajunge la o concluzie valabilă și azi: nenorocirea este rodul nedreptăţii.

Literatura greacă și cea latină, apogeul expresiei artistice în Antichitate, mustesc de-a dreptul de opere în care regăsim tropii specifici horrorului: Iliada, Odiseea, mai cu seamă tragediile lui Eschil (Prometeu înlănţuit, Orestia), Sofocle (Antigona, Oedip rege, Electra) și Euripide (Ciclopul, singura dramă cu satiri care s-a păstrat din Antichitate), iar la latini: Eneida lui Virgiliu, Metamorfozele lui Ovidiu (un adevărat compendiu de legende), dar și ale lui Apuleius (roman satiric subintitulat și Măgarul de aur), Satyriconul lui Petronius etc.

Nu insistăm. E limpede, așadar, că întreaga literatură a vechimii e îmbibată de acel sentiment apăsător, născut în special dintr-o meditaţie existenţială pe marginea relaţiei dintre om și divinitate/ necunoscut, care se regăsește în cele mai bune creaţii ale horrorului modern.

Amintim, în încheiere, pentru conformitate, doar alte câteva titluri relevante: literatura indiană – Vedele, Upanișadele, dubletul Mahabharata și Ramayana; literatura arabă – O mie și una de nopţi; literatura persană – Cartea regilor.

Toate acestea, studiate în amănunt și cu spiritul mereu treaz, privind în perspectivă, ne conduc spre cuvintele autorului contemporan
Douglas Winter, care, în 1982, concluziona că „horrorul (groaza – n.n.) nu este un gen literar, precum mystery-ul, science-fictionul sau westernul, ci un sentiment“.

 

Primul pas spre horror


Sărim peste o perioadă însemnată, Evul Mediu, nu pentru că nu ne-ar interesa – în definitiv, este perioada când întâlnim opere de genul Divinei Comedii, Beowulf, Cântecul nibelungilor, autori de geniu precum Chaucer, romanul cavaleresc din care s-au inspirat puternic „goticii“ de care ne vom ocupa acum –, ci pentru că spaţiul nu ne permite. La fel, lăsăm în urmă și Renașterea, cu ai săi Boccaccio (Decameronul conţine unele dintre cele mai cumplite episoade din istoria literaturii universale!), Machiavelli, Rabelais (Gargantua și Pantagruel), Cervantes, Francis Bacon, desigur Shakespeare (tragediile sale – Hamlet, Macbeth, Regele Lear etc. – își trag seva din tragediile grecești amintite anterior), dar și cel mai de seamă clasic englez, John Milton (Paradisul pierdut).

Totul pentru a ajunge mai degrabă la secolul al XVIII-lea, și anume la curentul gotic, părintele de drept al horrorului actual (denumit uneori și neogotic). Romanul gotic e o constantă a literaturii engleze încă din 1764, când Horace Walpole a publicat Castelul din Otranto, scriere amendată neîncetat de numeroși critici pentru senzaţionalismul ei, pentru accentele melodramatice și pentru aplecarea spre supranatural.

Multe din imaginile intense ale genului provin de la așa-numiţii poeţi ai cimitirelor, Gray și Thompson, care amestecă peisajul pădurilor vaste, întunecate, luxuriante, cu ruinele unor clădiri impunătoare, mănăstiri și un tip de personaj care excelează în melancolie. Literatura gotică, văzută ca mișcare distinctă, a fost o dezamăgire pentru idealiștii poeţi romantici, întrucât personajul sentimental zugrăvit de Ann Radcliffe – de pildă – nu putea transcende în realitate.

Într-un roman gotic, accentul cade pe o serie de elemente. Castelul este o prezenţă obligatorie, fie că el se află în Otranto, Arragon, Beaston, Eridan, Montabina, Roviego sau Tariffa. Misterele sunt omniprezente și se petrec din Ungaria până la New York. Personajele trebuie să treacă toate prin aventuri dintre cele mai fantastice. Poveștile despre vrăji, superstiţii, pasiuni generatoare de groază sau milă apar la un moment dat în desfășurarea acţiunii. De asemenea, se istorisesc vieţi, aparmemorii și istorii întregi. Negrul trebuie să fie prezent și el cât mai des, de preferinţă chiar în titlu.

Deși romanul gotic a influenţat multe genuri emergente, amploarea lui a scăzut treptat și, odată cu apariţia lui Melmoth rătăcitorul de Charles Maturin (sau a primelor romane istorice ale lui Walter Scott – data de referinţă este aproape identică), declinul s-a desăvârșit. Cercul s-a închis: de la revolta în faţa ordinii din Epoca Raţiunii la acceptarea ideii că raţiunea derivă din teroare.

Evoluţia romanului gotic de la tonul melancolic al literaturii sentimentale la sublimul practicat de poeţii cimitirelor a avut un puternic impact asupra tinerei mișcări romantice de la Wordsworth la Shelley.

Romane precum Castelul din Otranto de Horace Walpole, Aventurile lui Ferdinand Count Fathom de Tobias Smollett, Longsword, Conte de Salisbury de Thomas Leland, Bătrânul baron englez: O poveste gotică de Clara Reeve și Vathek: O poveste orientală de William Beckford i-au influenţat pe Coleridge să scrie o dramă gotică, pe Shelley să scrie două romane gotice și pe Byron să scrie Manfred”.


Fragment din articolul “Literatura horror”, de Mircea Pricăjan, publicat în revista CPSF06.

Tags: , ,
3281 vizualizari

2 Responses

  1. […] Aici puteţi citi un fragment. […]

  2. […] 6 al CPSFA, cum este alintată revista, este dedicat literaturii horror, îl regăsim astfel pe Mircea Pricăjan cu un articol excelent pe această temă şi povestiri de gen semnate de Ștefana Cristina Czeller […]

Lasă un comentariu