Lenorre Arras

images (3)Mâna îi era rece precum zăpezile lui Gerar; obrajii cândva fragezi, la fel. Întotdeauna o ştiusem rece, e drept, o altfel de răceală însă – glumeam amândoi pe seama acestei neobişnuite şi distinctive trăsături, şi o numeam „Crăiţa Iernii“. Obişnuiam să îi prind degetele delicate, răcoroase, în palmele mele aspre, încinse, sau să o iau pe după umerii dalbi, strângând-o cu blândeţe şi cu grijă la piept, încălzind-o, chiar şi în anotimpurile mai îngăduitoare, cu fierbinţeala sângelui care îmi alerga nepotolit şi sălbatic prin vine. Firea mea, mereu nestăpânită şi tulbure, îşi găsea astfel alinarea în gingăşia şi cuminţenia ei, iar austrul violent şi uscat se pierdea tăcut în briza mării. Nu era niciodată nevoie de prea mult – un gest abia schiţat, o privire, o tremurare a genelor negre şi lungi, un singur cuvânt şoptit de buzele ei colorate ca vinul. Nu credeam – nu voiam să cred vreun moment – că voi trăi într-atât încât să privesc chipul ei îngheţat, florile albe ale gerului încolăcite pictural în cârlionţii ei castanii, lacrima de cleştar divin încremenită sub pleoapă.

M-am ridicat în picioare sprijinindu-mă greu de fierul însângerat, cu rana de la încheietură pulsând bolnav şi cu cizma alunecându-mi peste pelicula rubiniu-întunecată care înconjura cadavrele. Dacă până atunci fugisem, o făcusem pentru a o proteja pe ea. Nemaiavând pe cine să protejez de acum, sosise vremea să fugă alţii.

I. ZEUL CEL STRÂMB

Se spune că ninge negru în Munţii Cerului, sus pe creste, că Domnul Dumnezeu ne-a lăsat osânda până când vom fi izbăviţi de Înger, şi că acesta va părăsi lăcaşul său de chihlimbar ivoriu abia atunci când aveam să merităm. În frigul liniştit şi funerar pe care nu îl simţeam, ştiam totuşi că Dumnezeu se găsea plecat prea departe de noi pentru a-şi mai bate capul cu mine.

Iar Îngerul era deja mort.

Sania joasă din lemn lustruit de fag, mai mult un coşciug încăpător, luneca scârţâind opintit prin Cheile Osului, cu cei doi armăsari murgi, îmblăniţi, cântându-şi cazna în tropotul de copite. Nu îmi plăcuseră niciodată caii; pe măsură ce străbăteam defileul, îmi plăceau chiar mai puţin, aşa mari şi ameninţători cum păreau, fulgerând smolit pe sub luna plânsă, nătângă. Însă bidiviii kyrenieni – musculoşi, masivi, deopotrivă rapizi, rezistenţi şi puternici –, reprezentau singura ieşire posibilă din situaţia în care nefericit mă aflam, dacă nu voiam să aştept primăvara.

M-am înfăşurat strâns în mantaua albicioasă şi ruptă, mai mult din reflex. Trecătoarea mustea de gheţuri, arbori pitici şi crevase, cu flora gitana crescându-şi ghimpii încolăciţi prin stratul translucid de omăt în- vechit care acoperea ca un mucus stâncile sparte, puhave. Vedeam prost din cauza culorii polare atotprezente şi a luciului coleric-dăunător provocat de aceasta, însă refuzasem să port cârpa protectoare, ţesută din material rar, pe care cărăuşul şi fierarul şi-o legaseră dezinvolt peste ochi pentru a evita pericolul de orbire. Gestul lor îi constrângea să vadă la fel de rău cum vedeam eu, cu diferenţa că, la sfârşitul călătoriei, cei doi vor putea abandona cu sufletul împăcat zdrenţele de care se folosiseră şi urma să le fie bine, pe când pupilele mele mureau în iris zi după zi.

E drept, nu mai aveam nevoie de pupile pentru prea multă vreme. Peste zigzagul blasfemiator al rocilor plumburii şi al zăpezii mortuare, noaptea îşi picura sclipind veninul dulce, iar aerul încremenit părea că se solidificase deodată, opunând o rezistenţă morbidă înaintării noastre în van. Cărăuşul, în haine groase, brodate, din piele păroasă de capră brună, purtând cuşma trasă grijuliu peste fruntea-i bombată, mănuşi fără degete şi pantalonii bufanţi îndesaţi neglijent în ciubotele desperecheate, utiliza cu măiestrie biciul său lung din curele împletite, pentru a şfichiui destoinic carnea supurândă şi infestată cu larve iernatice a animalelor de tracţiune, atunci când bieţii murgi încercau să încetinească. Chiar lângă el, tot în partea anterioară a vehiculului des- tinat să ne transporte, fierarul şedea cu spatele la cai, având picioarele încrucişate cu nonşalanţă; dedesubtul pălăriei vechi de pâslă şi din spatele ţesăturii cenuşii care îi ocrotea, ochii ageri ai bărbatului scrutau neabătut direcţia din care venisem. Profilul lui acvilin, subţire, amintea de o sperietoare de ciori, mai ales că îmbrăcămintea îi părea alcătuită în întregime din petice şi potrivită doliului. Omul fredona neinspirat printre dinţii pătaţi Fantasma, o baladă stygiană pe care o auzisem şi eu în copilărie. Ca şi celălalt, purta la brâu un cuţit grosolan, ţărănesc, dar probabil bun pentru vânătoare.

Şi, probabil, bun pentru crimă.

Nu îmi făceam iluzii cu privire la tovarăşii mei de drum. Aş fi preferat să străbat Munţii Cerului în compania unui singur om, dar nu am găsit nici un cărăuş dispus să pornească numai cu mine. Nu am înţeles, desigur, la ce ne trebuia un fierar, atât timp cât sania era construită doar din lemn, dar nici nu am întrebat, fiindcă ultimul lucru pe care îl pofteam era să atrag atenţia. Nu le-am lăsat vreme nici să se gândească sau să afle că exista un preţ pus pe capul meu, deşi ei ar fi dorit să amâne cu măcar câteva ore plecarea – mai mult ca sigur, bănuiau ceva legat de graba mea către Cheile Osului, dar nu le era limpede unde anume pândea problema. Deocamdată, cei care ne căutau întrebau de un bărbat cu plete închise la culoare, lungi până aproape de brâu, şi de o fată tânără, cârlionţată; or, părul meu, ciuntit tuns cu lama sabiei, se arăta înspicat cu şuviţe încărunţite mohorât, iar vestea despre mormântul micuţ din pământul încremenit sub flori şi sub nea nu ajunsese încă la Lizieră. Asta îmi oferea un avantaj, cel puţin pentru moment; în acelaşi timp, nu era exclus ca atât cărăuşul cât şi fierarul să fie tentaţi să mă ucidă şi să îmi ia galbenii, mai degrabă decât să îşi rişte vieţile şi să îşi omoare caii într-o primejdioasă traversare. Toate socotelile mele se sprijineau, practic, pe promisiunea făcută celor doi indivizi când îi năimisem, arătându-le ispititorul înscris luat de la asasin şi asigurându-i de dublul sumei deja plătite, odată ajunşi dincolo de Domenii. Mirajul câştigului nesperat ar fi trebuit să îi incite şi să îi tempereze, creându-mi mie posibilitatea de a-mi duce planurile până la capăt, fără intervenţii nedorite din partea unor neimplicaţi. Speram că aşa era. Altfel, lucrurile deveneau dificile.

În orice caz, cu cât înaintam mai mult în trupul Muntelui, cu atât se reduceau şansele unui atac împotriva mea – puteau avea nevoie de mine pentru a înfrunta numeroase greutăţi ori pericole inerente şi pentru a ieşi cu bine la liman. Devenea, totodată, din ce în ce mai simplu şi mai profitabil să îşi îndeplinească angajamentele asumate, în loc să caute să îmi verse sângele şi să se întoarcă de unde plecaseră.

Trecând de jumătatea călătoriei, mă puteam considera într-o relativă siguranţă – dacă nu ştiau de recompensa promisă celui care avea să îmi jupoaie faţa.

Iar dacă ştiau, aveau să îşi încerce norocul aproape de finalul itine- rarului, nu mai devreme. Rănirea, oricât de uşoară, a vreunuia dintre ei, putea fi mortală în pustietatea de marmoră; în plus, apărea preferabil să se folosească de mine la maximum în lupta cu vitregiile naturii, mai ales că armăsarii kyrenieni nu aveau cum să supravieţuiască până la capăt. Trei oameni trag sania mai bine decât o fac doi, iar abandonarea ei ar fi constituit o pierdere materială serioasă şi o problemă concretă privitoare la transportarea proviziilor.

Prin urmare, estimam că, dacă nu încercau să mă omoare în următoarele câteva zile, îmi puteam alunga grijile până când urma să străbatem Pădurea Brocelainde.

Între timp însă, mă găseam nevoit să îmi menţin o atenţie sporită, relativ la cei doi „prieteni“ ai mei.

Cu degetele dureroase iţite prin mănuşa tăiată, mi-am frecat pleoapele încercănate. Ştiam că halul în care arătam îi îngândura semnificativ pe bărbaţii care mă însoţeau, le semnala că nu dorm sau, în tot cazul, că dorm puţin şi, probabil, iepureşte. Suspiciunile lor cădeau însă departe de adevăr. După moartea ei, Hypnos mă ocolise sistematic şi îmi era peste putinţă chiar să închid ochii numai, deoarece, în spatele vălului coborât, îi revedeam copilei sângele degerându-i în păr, iar Zeul Somnului intona, triumfând cocoşat, un ultim tropar pentru noaptea eternă. Cumva, sufletul meu fisurat îmi şoptea amuţit că, îngăduind unghiei scâlciate şi moi a divinităţii păgâne să îmi atingă retina ori con- ştiinţa, nu aveam să mă mai trezesc niciodată. În felul acesta – straniu –, nu simţeam nevoia să mă odihnesc în uitare, deşi eram nespus de ostenit; şi umbra dansândă a veşniciei mă chema doar poetic, îndepărtat, pentru că ştiam şi eu,  şi ea, că încă nu îmi venise vremea.

S-au scurs astfel inexorabil ceasuri, apoi zile. Sania alerga în genuni de lumină şi în hăuri de bezne, caii icneau din ce în ce mai slăbiţi, iar traseul plonja spre neant tot mai dificil de parcurs; cu toate acestea, noi goneam în fiecare moment mai aproape, spre ţintă. Cărăuşul nu permitea bidiviilor kyrenieni să se odihnească mai mult de câteva ore după miezul  nopţii,  către crepuscul. Atunci, în acel  mărginit  răgaz de tihnă fadă, şi el şi fierarul dormeau întinşi lângă mine în vehiculul priponit ocrotitor de pereţii pieptişi ai Cheilor Osului, cu un foc zdravăn ridicat îndârjit către nouri şi cu un somn amorţit, circumspect, aşteptând, în visul firav, semnalele de avertizare ale cailor. Îmi imaginasem, la un moment dat, că, atunci când cărăuşul se va simţi istovit, fierarul îi va lua locul în sanie, conducând-o; dar mă înşelasem amarnic. Bărbatul cel slab şi înalt, cu mişcări sigure de felină, nu părea să aibă vreun rost real în a noastră aventură, altul decât să stea nemişcat privind imperturbabil în urmă, cu mâna înmănuşată rezemând prelata de mari dimensiuni în care ţinea înfăşurate, legate straşnic, ceea ce eu consideram că reprezentau, probabil, uneltele meseriei sale. În ceea ce mă priveşte, coboram pleoapele tumefiate atât cât să pară că dorm şi zăceam nemişcat pe spate în orele de odihnă (mâna stângă, cea teafără, adânc îngropată sub mantaua albă ca de stafie), ascultând în agonia nopţii zgomotele din jur şi lira depărtată a lui Phobetor. Uneori, imagini vechi sau noi îmi jucau ţicnit în privire, un gingaş chip, drag cândva, ori, mult mai rău, o umbră a zeului sumbru, drăcesc, care aştepta răbdător să mă ia pe vecie sub aripa-i cleioasă, întunecată. Nu m-am rugat niciodată la divinitatea aceea strâmbă, dar am pândit-o lucid permanent, gata să o resping dacă îndrăznea să vină. Însă Hypnos îşi tremura vrăjile ticăloase în pânze de păianjen care adăstau pentru mine în cu totul alt loc, într-o cu totul altă lume. Deocamdată, cearcănele vinete de sub ochii mei muribunzi se adânceau ca la hoit, mintea mi se zvârcolea halucinând în ţeasta-mi chinuitor afectată, jucându-şi festele crude, iar rana de la articulaţia mâinii drepte îmi provoca insuportabile mâncărimi, căci fără îndoială se infectase.

Nu au încercat să mă ucidă – poate ştiau că nu dorm, poate nu –, iar în a patra zi către prânz, fiarele au venit şi eu am aflat pentru ce ne însoţea fierarul.

II. PRADĂ ALBĂ, PRADĂ NEAGRĂ

Caii, caii înţeleseseră, simţiseră primii suflul roşiatic al Morţii, dând aceştia de veste cu fornăit aspru şi înteţind bezmetic goana prin Chei. Oricât îmi displăceau de tare neobişnuitele (pentru mine…) animale, trebuia admis – vrând-nevrând – că sărmanele dobitoace se dovedeau utile în adevăr, şi că, fără instinctele lor dezvoltate, prădătorii iernii ar fi avut de îndeplinit o misiune considerabil mai uşoară.

I-am aşteptat totuşi o vreme, cu ochii mijiţi în ger, statuie albă într-o lume lipsită de culori, de speranţă şi de milă. Un sentiment neplăcut şi greu – regrete, amăgiri ori o vrajă – îşi făcea locul, furişat, în sufletul meu şi aşa oropsit, un sentiment care se poate descrie numai prin aso- cierea creată în meditaţia mea tocmai atunci, pe loc, cu zeul cel strâmb care nu mai venise la mine. Coborând fruntea, vedeam fluturând în îm- păienjenita-mi privire poalele pătate ale mantalei avute de la nobilul mort, manta dedesubtul căreia îmi ascundeam hoţeşte veşmintele modeste şi întinate, adăpostind acestea, la rândul lor, punga cu monede din aur scânteietor – al cui era oare, mă întrebam eu atunci, sângele unsuros impregnat în ţesătura odată fină?… Al meu, al ei, al vreunuia dintre asasini?… Plutea în văzduhuri, poate, miasma caldă a mâinii mele adânc tăiate, miros fetid purtat agale de boarea abia simţită, până la bo- turile îmbăloşate ale fiinţelor care hotărât ne vânau?… Şi ce fel de fiinţe se anunţau a fi acestea?…

Chipurile bărbaţilor aflaţi lângă mine păreau sculptate în pietrele muntelui. Şi totuşi, ştiau ei, mai bine chiar decât mine, aş crede, ce variantă de destin ne aştepta.

Iniţial, am reperat numai doi – alergau paralel cu sania, în tăcere, spulberând hain zăpada proaspătă. Erau foarte mari – aproape la fel de mari precum un câine, iar la amintirea câinilor am clipit repede, neliniştit şi derutat. Însă tulburătoarea imagine evocată involuntar mi-a părăsit numaidecât minţile înecate în zdrenţuite neguri, în timp ce eu mă străduiam disperat să desluşesc trăsăturile dihăniilor lăţoase care simulau că ne escortează docil, fără nicio intenţie de a ataca vehiculul nostru ori caii. Conştientizam, bineînţeles, că nu era decât aparenţă – soarele de sticlă ciobită al amiezii ceţoase sclipea josnic în colţii albi, laţi, ascuţiţi, dubli, ai sălbăticiunilor care ne hăituiau. Mai mult, puteam fără greş să mizez pe faptul că fiarele soseau în defileu pe jumătate turbate de foame, un pachet compact de furie ucigaşă, iraţională, ţintită direct către noi.

Lupi, l-am auzit cu uimire pe cărăuş murmurând, lângă mine.

Fragment din povestirea Lenorre Arras, de Oliviu Crâznic, publicată în revista CPSF03.

Tags: , , ,
1271 vizualizari

Lasă un comentariu