Kim Stanley Robinson – LUNATECII

Kim Stanley Robinson - LUNATECII(…) Apoi se întinseră pe paturile lor din rocă, iar Jakob le spuse poveşti despre casa lui, despre şantierele navale din Pacific, despre stânci, vânt şi valuri, şi despre felul în care lumina soarelui se întindea peste toate. Despre jazz-ul din baruri şi despre cum sunetele trompetei şi ale clarinetului se împleteau. (…)

Jakob le spusese că erau foarte aproape de centrul Lunii. Era cel mai nou membru al celulei, dar deja ajunsese liderul lor.

– De unde ştii? îl provocă Solly.

Aerul era înăbuşitor și fi erbinte, îmbibat cu transpiraţia lor şi cu mirosul înţepător de la tineta din colţ. În întunericul desăvârşit, sub pătura tăcerii de bazalt a rocii, mişcările şi sforăiturile lor reverberau puternic, defi nind mărimea celulei.

– Presupun că ai văzut asta cu al treilea ochi.

Jakob avu un hohot de râs la fel de mare ca mâinile sale. Era un bărbat masiv, fără putință de tăgadă.

– Firește că nu, Solly. Al treilea ochi e pentru a vedea în întuneric. Este un simţ natural. Al treilea ochi preia toate informațiile de la celelalte simţuri şi le procesează într-o imagine vizuală, transmisă, mai departe, de al treilea nerv optic, care porneşte din frunte spre centrii vizuali din partea posterioară a creierului. Doar că îl poţi folosi numai printr-un act de voinţă

– la fel ca pe celelalte simţuri. Nu este magie. Însă noi n-am avut nevoie de el până acum.

– Așadar, de unde ştii că suntem aproape de centrul Lunii?

– E o problemă de geometrie sferică, o problemă pe care am rezolvat-o împreună cu Oliver. Filonul acesta de albastru trece direct prin nucleu, coborând în inima topită a Lunii, acolo unde nu vom putea ajunge niciodată. O să-l urmăm pe cât de mult putem. Băgați de seamă de cât de uşori devenim. Spre centrul lucrurilor, gravitaţia scade.

– Eu mă simt mai greu ca niciodată.

– Tu eşti greu, Solly. Împovărat de neîncredere.

– Unde este Freeman? întrebă Hester cu vocea ei de cioară răguşită.

Nimeni nu răspunse.

Oliver se agită neliniştit pe podeaua aspră, din bazalt, a celulei. Mai întâi Naomi, apoi mutul Elijah, iar acum Freeman. Undeva, acolo, în puţuri şi galerii, în tuneluri şi coridoare – undeva în labirintul întunecat al minelor oamenii dispăreau. Părea că țarcul lor se golea. Dar celelalte cuști?

– E liber, în sfârşit, murmură Jakob.

– Este ceva acolo, zise Hester, frica subţiindu-i vocea dură, zgâriindu-l pe Oliver pe creier precum scârţâitul roţilor vagonetului de minereu într-o curbă prea strânsă. E ceva acolo!

Zvonul se răspândise deja printre cuști, şoptit la ureche sau rostit în grupuri restrânse. Existau mii de puţuri găurite în rocă, sute de camere şi de galerii. Multe dintre acestea erau închise, dar o mare parte rămâneau deschise şi exista destul spaţiu ca să te ascunzi – kilometri întregi. La început dispăruseră câteva dintre vacile lor. Acum dispăreau oameni. Iar Oliver îl auzise pe unul dintre mineri pălăvrăgind, aproape isteric, despre un supraveghetor uriaş care se țăcănise după ce un accident îi smulsese ambele braţe din umăr – braţele îi fuseseră înlocuite cu proteze, iar supraveghetorul a fugit apoi în întuneric, de unde vâna minerii care umblau singuri, rupându-i în bucăţele, hrănindu-se cu ei.

Se auzi scrâșnetul de oţel al roţilor unui vagonet. În sus, spre puţul central, dincolo de intersecţia tunelului Patruzeci. Probabil că la acea oră a schimbului veneau supraveghetorii. Oare spre ei se îndrepta vagonetul? Urechile lor hipersensibile se concentrară asupra sunetului îndepărtat, nimeni nu respira. Roţile scârţâiră, apropiindu-se. Oliver începu să dârdâie şi mai abitir.Kim Stanley Robinson

Vagonetul se opri în faţa cuștii lor. Uşa se deschise în întunericul deplin. Niciun sunet nu răzbătea dinspre minerii cuprinși de tremur.

O lumină albă, puternică, îi izbi în plin şi ei strigară, înghesuindu-se zadarnic în spatele gratiilor. Orbit, Oliver se crispă când simţi mâinile unui supraveghetor apucându-l cu ghearele, cercetându-l pe sub cămaşă şi pantaloni. Prin pupilele precum acele de gămălie întrezări imagini albnegre, de scurtă durată, a unor corpuri uscăţive supuse unei căutări asemănătoare, apoi începură loviturile. Se auziră țipete, urlete de durere, plesnete de bici peste piele, un bâzâit electric. Oare deja venise timpul să le fi e capetele bărbierite? Oliver era lovit în stomac, strâns de gât. Hester își acoperise capul cu brațele-i măslinii și păroase. Pielea capului îi era arsă și crestată. Apoi fusese aruncată pe pardoseală.

– Unde e al doișpelea? întrebă sacadat supraveghetorul.

Nimeni nu răspunse.

Supraveghetorii plecară, lumina scăzând pe măsură ce se depărtau, până când se făcu din nou întuneric, întunericul dens şi pur care le aparţinea. Doar că acum era brăzdat de linii strălucitoare, roşii, fi ind spălat de lacrimi dureroase. Cel de al treilea ochi al lui Oliver se deschise puţin, și asta avu darul să-l liniștească, încă reprezenta o experienţă nouă. Îşi putea distinge tovarăşii, forme neclare, roş-negre, în întuneric, cu corpurile chircite, respirând convulsiv.

Jakob se mişca printre ei, verifi când rănile, consolându-i. Luă între palme fruntea lui Oliver, iar acesta zise:

– Deja se vede.

– Bravo.

În genunchi, Jakob luă tineta, săltă capacul și băgă mâna înăuntru. Scoase ceva afară. Oliver se minună cât de clar putea să vadă toate acestea. Înainte vreme, pete de culoare plutitoare se conturau în întuneric. Dar el întotdeauna crezuse că erau imagini remanente sau halucinaţii. Doar sub îndrumarea lui Jakob fusese în stare să distingă tiparele, formele și imaginile în care se aranjau petele acelea. Era un act de voinţă. Aceasta era cheia.

Traducere de Miruna Avram

Fragment din povestirea Lunatecii (The Lunatics, 1988), de Kim Stanley Robinson, publicată integral de Editura Nemira în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația Nr.23.

Tags: , ,
3828 vizualizari

Lasă un comentariu