Insula

Issue03_Watts_309x360“Noi suntem oamenii cavernelor. Noi suntem Bătrânii, Străbunii, maimuţele siderurgiste plătite cu ora. Noi vă ţesem plasele şi vă construim porţile voastre de intrare fermecate, băgăm aţa-n fiecare ac la şaizeci de mii de kilometri pe secundă. Noi nu ne oprim niciodată. Nici măcar nu îndrăznim vreodată să încetinim, de teamă ca nu cumva lu-mina venirii voastre să ne transforme-n plasmă. Totul numai şi numai pentru voi.

Totul pentru ca voi să puteţi păşi din stea în stea fără să vă întinaţi picioarele în pustietăţile nesfârşite şi sterpe dintre ele.

Îndrăznim chiar atât de mult dacă vă cerem ca măcar să ne vorbiţi din când în când?

Ştiu destule despre evoluţie şi inginerie genetică. Ştiu cât de mult v-aţi schimbat. Am văzut aceste portaluri dând naştere unor zei şi unor demoni, şi unor chestii dincolo de puterea noastră de pricepere, chestii despre care nici nu pot crede c-au fost cândva oameni – autostopişti extratereştri, poate, călătorind pe şinele pe care le-am lăsat în urma noastră. Cuceritori extratereştri. Distrugători, cel mai probabil.

Dar am mai văzut şi porţile acelea rămânând întunecate şi goale pân-ce s-au stins în depărtări şi-au dispărut vederii. Am dedus c-ar fi fost vorba de molime şi epoci întunecate, de civilizaţii până-n temelii mistuite de flăcări şi de altele ce s-au înălţat din propria cenuşă – iar uneori, mai târziu, lucrurile care ieşeau semănau niţeluş cu navele pe care le-am fi putut construi noi înşine în vremurile bune de-altădată. Şi-şi vorbeau unele altora – prin radio, laser, purtători neutrinici – şi, câteodată, vocile lor semănau, oarecum, cu ale noastre. Şi-a fost o vreme când am îndrăznit chiar să sperăm că erau într-adevăr aseme- nea nouă, că, iată, cercul se-nchisese din nou, c-ajunsesem din nou la făpturi cu care am fi putut vorbi. Am pierdut însă şirul dăţilor când am încercat să spargem gheaţa dintre noi.

Am pierdut şirul eonilor care-au trecut de când ne-am lăsat păgubaşi. Toate  aceste  iteraţii  care  se  estompează  în  urma  noastră…  Toţi aceşti hibrizi şi post-oameni. Şi nemuritori, zei şi oameni ai cavernelor catatonici prinşi în cursă în caleşti magice pe care nici nu pot începe să le înţeleagă. Nici măcar unul dintre ei nu a îndreptat un laser-de-comunicare în direcţia noastră, să zică şi el un „Bună! Ce mai faceţi?“ sau un „Ştiţi ce? Am găsit leacul pentru Maladia Damascului!“ sau chiar şi-un:

„Mulţumim, gagiilor, ţineţi-o tot aşa, faceţi o treabă excelentă!“

Nu suntem parte a cine ştie cărui rahat de cargocult. Noi suntem coloana vertebrală a afurisitului vostru de imperiu. Fără noi, nici măcar n-aţi mai fi aici!

Şi… şi sunteţi copiii noştri. Indiferent ce-oţi fi devenit, aţi fost cândva asemenea nouă, asemenea mie. Am crezut în voi cândva. A fost o vreme, demult, demult de tot, când credeam în misiunea asta din tot sufletul.

De ce v-aţi lepădat de noi?

Şi uite-aşa începe o altă construcţie.

De data asta, când deschid ochii, dau peste o faţă familiară pe care n-am mai văzut-o însă niciodată: un băietan abia, probabil între 20 şi 25 de ani, din punct de vedere fiziologic. Chipul îi e un pic şui, pomeţii fiindu-i mai teşiţi în stânga decât în dreapta. Urechile-i sunt prea mari. Arată aproape natural. N-am mai vorbit de milenii bune. Vocea-mi iese doar ca o şoaptă:

– Cine eşti?

Ştiu, ştiu, nu-i chiar ceea ce se presupune c-ar trebui să-ntreb. Nu-i prima întrebare pe care oricine de pe Eriophora1 o pune după ce se-ntoarce.

– Sunt al tău, spune, şi, uite-aşa, cât ai zice peşte, devin mamă. Vreau să las informaţia asta să se aşeze un pic, dar nu-mi dă ocazia:

– Nu erai programată să te trezeşti, dar Cimpanzeul are nevoie de braţe-n plus pe punte. Construcţia următoare are o problemă.

Vasăzică, maimuţoiu’ încă deţine controlul. Maimuţoiu’ deţine mereu controlul.

Misiunea merge mai departe.

– Problemă? întreb.

– Scenariul unui contact, probabil.

Mă-ntreb când s-o fi născut. Mă-ntreb dacă, înainte de acest moment, şi-o fi pus vreodată vreo întrebare în legătură cu mine.

El însă nu-mi spune nimic. Relatează doar:

– Soarele care-i chiar în faţa noastră. O jumătate de an-lumină. Cimpanzeul crede că, poate, ne vorbeşte. Oricum o fi… Fiul… meu ridică din umeri: Nu-i nicio grabă. Timp berechet.

Dau aprobator din cap, dar el şovăie. Aşteaptă Marea Întrebare, dar deja am zărit un soi de răspuns pe chipul său. Întăririle noastre se pre- supune c-ar fi trebuit să fie fără prihană, construite din gene perfecte, îngropate adânc de tot în stratul protector din fier-bazalt al lui Eri, la adăpost de lapoviţa radiaţiilor electromagnetice ale deplasării spre albastru. Şi, cu toate acestea, băiatul are defecte. Îi zăresc degradarea pe chip, zăresc acele micuţe perechi de nucleotide date peste cap ce reverberează de la nivel microscopic şi-l deformează, îl fac să fie niţeluş bizar. Arată ca şi cum ar fi crescut pe-o planetă. Arată ca şi cum s-ar fi născut din părinţi ce şi-au petrecut întreaga viaţă bombardaţi de lumina brută a soarelui.

Cât de anormali trebuie să fi devenit până acum, dacă până şi pietrele noastre de construcţie perfecte s-au degradat atât de mult? Oare cât de mult ne-a luat? Oare cât timp am fost moartă?

„Cât de mult…?“ asta-i prima întrebare pe care-o pun toţi. Numai că după tot timpul ăsta, eu, una, nu mai vreau să aflu.

Când ajung pe punte, e singur în dreptul tancului tactic, cu ochii plini de iconuri şi traiectorii. Poate că zăresc, totodată, ceva din mine acolo.

– Nu ţi-am reţinut numele, spun, deşi l-am căutat în manifestul navei, în declaraţia de expediţie unde sunt trecuţi toţi oamenii şi toate mărfurile de la bord.

Abia dac-am făcut cunoştinţă şi deja îl mint!

– Dix, zice, rămânând cu ochii fixaţi pe tanc.

Are mai bine de zece mii de ani. Şi-a fost în viaţă pentru vreo douăzeci din ei, poate. Mă-ntreb cât de mult ştie, pe cine-o fi întâlnit în decursul acelor puţine decenii: îi cunoaşte pe Ishmael sau pe Connie? Ştie, cumva, dacă Sanchez şi-a revenit după vrăjmaşa lui ciocnire cu nemurirea?

Mă-ntreb, dar nu pun nicio întrebare. Există totuşi nişte reguli. Mă uit de jur împrejur:

– Noi alcătuim tot echipajul? Dix dă aprobator din cap:

– Pentru moment. O să trezim mai mulţi dacă vom avea nevoie. Dar… Vocea i se stinge.

– Da?

– Nimic.

Mă alătur lui Dix lângă tanc. Valuri diafane atârnă înăuntru ca un fum îngheţat, codificat după culoare. Suntem la marginea unui nor de praf molecular. Cald, semiorganic, cu o grămadă de materiale în stare brută: formaldehidă, etilen-glicol, obişnuitele substanţe prebiotice. Un locşor numai bun pentru o construire rapidă. O pitică roşie priveşte feroce, c-o lumină nedesluşită, din centrul Tancului. Maimuţoiu’ a denumit-o DHF428 din motive de care de mult am uitat să-mi mai pese.

– Păi, pune-mă la curent, îi cer.

Căutătura lui e nerăbdătoare, chiar nervoasă:

– Şi tu?

– Ce vrei să spui?

– Ca şi ceilalţi. La celelalte construcţii. Cimpanzeul poate să-mproaşte doar  specificaţiile, dar ei vor să vorbească şi să tot vorbească întruna.

Rahat, conexiunea lui e încă activă! E online. Schiţez un zâmbet căznit:

– Doar o… tradiţie culturală, presupun. Noi stăm de vorbă despre-o grămadă de lucruri, ne ajută să… să reluăm legătura. După ce-am fost la pământ atât timp.

– Da-i atât de încet! se plânge Dix. Nu ştie. De ce nu ştie?

– Mai avem o jumătate de an-lumină, zic şi-arăt afară. E vreo grabă? Îi zvâcneşte colţul gurii:

– Vonele au fost lansate conform planului.

Şi, ca la comandă, un grup de luminiţe de culoare violet, cât un vârf de ac, scânteiază în Tanc, la cinci trilioane de kilometri în faţa noastră.

– În cea mai mare parte, încă mai absorb praf, dar am avut mare noroc cu vreo câţiva asteroizi de mari dimensiuni, aşa că rafinăriile au fost conectate la reţea foarte repede. Deja fuseseră extrudate primele componente ale porţii. Şi-apoi Cimpanzeul a văzut nişte fluctuaţii în radiaţiile solare – în special infraroşii –, care se extindeau şi spre spectrul vizibil.

Tancul clipeşte spre noi: pitica roşie intră în intervalul ei de luminozitate sporită.

Şi, mai mult ca sigur, pâlpâie.

– Presupun că e-o secvenţă non-aleatorie.

Dix îşi înclină capul un pic într-o parte, neaprobând propriu-zis.

– Reprezintă grafic seria cronologică.”

Fragment din povestirea Insula, de Peter Watts, publicată în revista CPSF01. Traducere de Alina Sârbu

Tags: , , , ,
1783 vizualizari

Lasă un comentariu