În iarba înaltă

CPSF Nr. 06 / mai 2013  | 20.05.2013

King si HillSTEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 1947, fiind al doilea fiu al lui Donald și Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său și-a abandonat familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraș în altul. A îndrăgit matineele anilor ‘50, unde se proiectau mai ales filme de groază și SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra lui – s-a apucat să aștearnă povești la o mașină de scris căreia îi lipsea tasta „N“, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.

Între 1962 și 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 și 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii și a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut și o rubrică permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu și o diplomă pentru elocuţiune și artă dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare și poetă T. King, și împreună au trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă și a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi.

Tabitha însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manu scrisul și l-a convins să-l ducă la bun sfârșit. În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 de dolari. În 1975 familia sa și-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. De acum înainte își va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare și, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate și King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane și două sute de povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări și a primit numeroase premii, printre care și prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2010 venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de dolari.

JOE HILL (Joseph Hillstrom King) este scriitor american. S-a născut pe 4 iunie 1972 în Hermon, Maine, și este al doilea fiu al lui Stephen King și al Tabithei King. A publicat trei romane: Heart-Shaped Box, Horns și NOS4A2 și o antologie  de short-stories, 20th Century Ghosts, onorat cu premiile Bram Stoker, British Fantasy, International Horror Guild, ca și o serie de comicsuri, Locke & Key.

“El își dorise un pic de liniște, în loc să asculte radioul, deci se poate spune că fusese vina lui. Ea dorise aer curat, pentru un timp, în loc de aer condiționat, deci se poate spune că fusese vina ei. Dar pentru că ei doi n-ar fi auzit niciodată copilul, dacă nu și-ar fi dorit acele două lucruri, se poate spune că fusese o combinație de vinovății, ceea ce reprezenta o chestie Cal-și-Becky perfectă, pentru că acționaseră în tandem toată viața lor. Cal și Becky DeMuth se născuseră la un interval de nouăsprezece luni. Părinții lor le spuneau Gemenii irlandezi.

– Becky ridică receptorul și Cal spune alo, obișnuia să spună domnul DeMuth.
– Cal se gândește la o petrecere, iar Becky a scris deja lista cu invitați, obișnuia să spună doamna DeMuth.

Nu se certaseră niciodată, nici măcar atunci când Becky – pe vremea aceea studentă în primul an și locuind la cămin – apăruse într-o zi în apartamentul lui Cal, aflat în afara campusului, și-l anunțase că era gravidă. Cal primise bine vestea. Cât despre părinții lor, ei nu fuseseră la fel de încântați.

Apartamentul din afara campusului se afla în Durham, pentru că tânărul DeMuth se înscrisese la UNH. Când Becky (pe vremea aceea negravidă, dar nu neapărat și virgină) alesese, doi ani mai târziu, același colegiu, nu fusese o surpriză pentru nimeni.

– Cel puțin Cal n-o să mai vină acasă în fiecare afurisit de weekend, ca să piardă vremea împreună cu ea, spusese doamna DeMuth.
– Poate o să avem parte și noi de un pic de pace, zisese domnul DeMuth. După vreo douăzeci de ani – mă rog, cu aproximație – toată chestia asta cu statul lor  împreună devine cam obositoare.

Sigur că cei doi nu făceau totul împreună, Cal nefiind responsabil de cozonăcelul din pântecul surorii sale. Și fusese ideea lui Becky să le ceară unchiului Jim și mătușii Anne s-o lase să locuiască împreună cu ei un timp – doar până avea să se nască pruncul. Pentru DeMuth cei vârstnici, care fuseseră șocați și uluiți de această întorsătură a evenimentelor, era un lucru la fel de rezonabil ca oricare altul. Iar când Cal sugerase să renunțe și el la semestrul de primăvară, ca să facă împreună cu sora sa călătoria de-a curmezișul țării, părinții lor n-au avut nimic de obiectat. Au fost chiar de acord ca fratele să rămână cu sora sa în San Diego până se va naște copilul. Calvin putea să-și găsească o slujbă și să contribuie la acoperirea cheltuielilor.

– Însărcinată la nouăsprezece ani! comentă doamna DeMuth.
– Și tu erai însărcinată la nouăsprezece ani, îi replică domnul DeMuth.
– Da, dar eu eram măritată! îi atrase atenția doamna DeMuth.
– Cu un tip al naibii de drăguț, simți nevoia domnul DeMuth să adauge.

Doamna DeMuth oftă:
– Becky o să aleagă primul prenume, iar Cal o să-l aleagă pe al doilea.
– Sau viceversa, spuse domnul DeMuth, oftând și el (uneori, cuplurile căsătorite sunt și ele niște gemeni irlandezi).

Mama lui Becky își invită fata să prânzească în oraș, cu puțin timp înainte de plecarea copiilor către coasta de vest.

– Ești sigură că vrei să dai copilul să fie adoptat? o întrebă ea. Știu că n-am dreptul să te întreb, sunt doar mama ta, dar tatăl tău e curios.
– Nu m-am hotărât încă, îi răspunse Becky. Cal o să mă ajute să mă decid.
– Draga mea, tatăl ce părere are?

Becky păru surprinsă:

– N-are nimic de zis. S-a dovedit că-i un prost.
Doamna DeMuth oftă.

Așa că erau în Kansas, într-o zi călduroasă de primăvară, călătorind cu o Mazda veche de opt ani, cu numere de New Hampshire și cu o urmă de sare pentru drumuri din Noua Anglie care stropise partea din spate a vehiculului. Tăcere în loc de radio, ferestre deschise în loc de aer condiționat. Ca urmare, amândoi auziră vocea. Era slabă, dar clară.

– Ajutor! Ajutor! Să mă ajute cineva!

Fratele și sora schimbară priviri uimite. Cal, care se afla în momentul acela la volan, trase imediat pe dreapta. Pietrișul zăngăni sub caroserie.

înainte să părăsească Portsmouth, deciseseră să ocolească barierele pentru plata taxelor de drum. Cal voia să vadă Dragonul Kashaskia din Vandalla, statul Illinois; Becky voia să-și completeze educația vizitând Cel Mai Mare Ghem De Sfoară din Lume, din Cawker City, Kansas (amândouă misiunile fuseseră îndeplinite); cei doi simțiseră nevoia să se ducă în Rosewell, ca să vadă niște rahat extraterestru. Acum se aflau la sud de Ghemul de Sfoară – care fusese păros, plăcut mirositor și mult mai impresionant decât anticipase vreunul dintre ei – pe o bretea a Route 73. Era o fâșie bine întreținută de asfalt cu două benzi, care urma să-i ducă de-a latul farfuriei plate a Kansasului, până la granița cu Colorado.

În fața lor se întindeau kilometri pe care nu se zărea niciun automobil sau vreun camion. Același lucru era valabil și pentru drumul din spatele lor. Pe latura lor de șosea se aflau câteva case, o biserică ale cărei ferestre fuseseră astupate cu scânduri, numită Stânca Neagră a Izbăvirii (lui Becky i se păru un nume bizar pentru o biserică, dar erau în Kansas), și o popicărie care arăta de parcă ar fi funcționat ultima oară pe vremea când The Trammps săvârșeau incendieri pop music aprinzând un infern  disco. De cealaltă parte a Route 73 nu se afla nimic, doar iarbă verde înaltă, care se întindea către un orizont ce era, simultan, nelimitat și neremarcabil.

– Ce naiba… începu să spună Becky; purta o haină ușoară, cu fermoarul netras, peste mijlocul ce abia începuse să se umfle; era în luna a șasea.

Cal ridică o mână, fără să se uite la ea. Se uita la iarbă.

– Sssst! Ascultă!

Auziră o muzică slabă ce venea din una dintre case. Un câine lătră flegmatic de trei ori – ham – ham – ham –, apoi tăcu. Cineva bătea în cuie o scândură. Și se auzea susurul continuu și blând al vântului. Becky își dădu seama că putea să vadă vântul, care pieptăna iarba din partea îndepărtată a drumului. Făcea valuri care se tot duceau, până dispăreau în depărtare.

Tocmai când Cal începuse să creadă că, la urma urmei, nu auziseră nimic – nu era prima oară când își imaginau ceva împreună – stri gătul reveni:

– Ajutor! Vă rog să mă ajutați! M-am rătăcit!

De data asta, privirea pe care o schimbară a fost plină de-o înțelegere îngrijorată. Iarba era incredibil de înaltă (își dădură seama abia mai târziu că era anormal ca pe o întindere atât de mare iarba să fie mai înaltă de un metru și optzeci de centimetri, atât de timpuriu). Vreun copilaș intrase acolo, probabil ca să cerceteze locul – mai mult ca sigur unul care locuia într-una din casele de pe marginea drumului. Își pierduse simțul orientării și pătrunsese și mai adânc în hățiș. Părea să aibă vreo opt ani, ceea ce însemna că era prea scund ca să sară până deasupra ierbii înalte și să-și găsească drumul de ieșire.

– Trebuie să-l scoatem afară, zise Cal.
– Du mașina în parcarea bisericii. Să nu rămânem pe marginea drumului.

Cal o lăsă pe marginea șoselei și intră în parcarea murdară a bisericii. Acolo se găseau o grămadă de mașini acoperite de praf, cu parbrizurile sclipind în bătaia soarelui. Faptul că toate, cu excepția uneia, păreau să, fie acolo de mai multe zile – chiar de săptămâni întregi – era o altă anomalie pe care n-o remarcară atunci. Dar aveau s-o observe mai târziu.

În timp ce Cal avea grijă de mașină, Becky trecu de cealaltă parte a șoselei. Își duse mâinile pâlnie la gură și strigă:
– Puștiule! Hei, puștiule! Mă auzi?

După un moment, copilul îi răspunse:
– Da! Ajută-mă! Sunt aici de zile întregi”

Fragment din povestirea “În iarba înaltă”, de Stephen King şi Joe Hill, publicată în revista CPSF06, tradus din limba engleză de Liviu Radu.

Tags: , ,
2117 vizualizari

One Response

  1. andrei says:

    Am citit-o in engleza, foarte buna povestirea. Dar tot romanele raman punctul lui forte. Sau poate unde imi plac mie mai mult ca au si (in general) macar un pic de happy-end.

Lasă un comentariu