Împăratul de pe Marte

CPSF Nr. 02 / ianuarie 2013  | 18.04.2013

images“Acolo sus există multe feluri de a o lua razna. Stai îngrămădit într-un modul de pasageri, nu mai spaţios decât o rulotă, iar până ajungi la destinaţie s-ar putea să începi să crezi că universul nu există decât în mintea ta: se numește sindromul solipsistului și am văzut asta întâmplându-se de câteva ori. Împarte modulul cu vreo cinci sau șase tipi care nu se au prea bine, iar după trei luni vei dormi cu un cuţit legat la coapsă. În tot timpul ăsta fă ture duble, fără să te odihnești mai deloc și cel mai probabil vei suferi de depresie. Adaugă carenţa de vitamine, din cauza dietei sărace, și deja poţi să ajungi la epuizare.

Cei care nu au părăsit niciodată Pământul cred că Molima Titan este principala cauză pentru care oamenii înnebunesc când se află în spaţiu. Se înșală. Molima Titan poate că-ţi mănâncă creierul și te transformă într-un maniac ucigaș, dar asemenea cazuri sunt rare și există alte zeci de feluri de a te ţicni, mult mai subtile. Am întâlnit tipi care-și făcuseră prieteni imaginari, cu care purtau conversaţii lungi și lipsite de sens, unii își curăţau hainele compulsiv, indiferent dacă le purtaseră sau nu, iar alţii ieșeau în spaţiu și trebuiau imploraţi să se întoarcă în camera depresurizată. Nu toţi sunt făcuţi pentru a trăi departe de Pământ, însă nu e nicio cale de a prezice cine o să-și piardă minţile.

Când mă confrunt cu așa ceva, urmez un set de proceduri standard: îi cer doctorului să le prescrie antidepresive, îi supraveghez ca să mă asigur că nu se pun pe ei sau pe ceilalţi în pericol, îi eliberez din funcţie, dacă e cu putinţă, și fac tot posibilul să îi trimit acasă cât mai curând. Câteodată nu-i nevoie de nimic din toate astea. Un tip o poate lua pe arătură, pentru scurt timp, și după aceea își dă singur seama, treptat, de ce se petrece în capul lui; data viitoare când îl văd e la cantină și mănâncă Cheerios, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Însă, de cele mai multe ori, o cădere nervoasă reprezintă o chestiune gravă. Cred că unul din douăzeci de oameni a fost trimis acasă din cauza unei pro- bleme sau a alteia.

Dar odată am văzut pe cineva luând-o razna, însă acesta a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. E vorba despre Jeff Halbert. Să vă povestesc despre el…

În ’48, eram manager general al staţiei Arsia, prima și cea mai mare dintre coloniile de pe Marte. Totul se întâmpla cu un an înainte de formarea Organizaţiei Pax Astra și cu vreo cinci înainte de câștigarea in- dependenţei de către colonii. Așa că principalele așezări marţiene erau încă sub controlul uneia dintre corporaţiile pământene, dar staţia Arsia era deţinută și condusă încă de ConSpace. De acum acolo trăiau deja în jur de o sută de oameni, în mare parte veniţi cu contracte pe perioadă scurtă. Doar vreo doisprezece sau poate mai mulţi, printre care și eu, erau rezidenţi ce părăsiseră definitiv Pământul.

Jeff nu făcea parte dintre ei. Ca majoritatea oamenilor, venise pe Marte ca să câștige o grămadă de bani, într-un timp scurt. Șase luni dura călătoria dinspre Pământ, la bordul navei spaţiale, apoi doi ani pe planetă și, în final, alte șase luni pe drumul de întoarcere, cu următoarea cursă din perioada lansărilor bianuale. În trei ani, un june ca el ar fi putut să câștige suficient bănet ca să cumpere o casă, să înceapă o afacere, să investească în acţiuni la bursă sau doar să lenevească, pentru o bună bucată de vreme. În trecut, tipii ca el lucrau pe platforme petro- liere maritime, se alăturau comerţului naval sau construiau panouri solare spaţiale; până la jumătatea secolului, acest gen de muncă de mare risc și bine plătit se mutase pe Marte, iar numărul celor care doreau și erau gata să o facă nu se micșorase deloc.

Jeff Halbert era ceea ce noi numeam ,,maimuţoi marţian“. Erau mulţi oameni ca el pe staţia Arsia. Ei se ocupau de toate treburile josnice pe care oamenii de știinţă, inginerii și alţi specialiști ori nu puteau, ori nu voiau să le facă. Acum manevrau un buldozer sau o macara pe un șantier. A doua zi descărcau un cargobot care tocmai amartizase. Altă dată curăţau sistemele de ventilaţie, reparau panourile solare sau debranșau o toaletă. Munca nu era de vis sau interesantă, în vreun mod spectacu- los, dar erau lucruri care trebuiau făcute, pentru ca activitatea în bază să decurgă normal. Din cauza asta, puștii precum Jeff erau nepreţuiţi.

Iar Jeff era cu siguranţă un copilandru. Avea vreo douăzeci de ani, musculos și aproape prea înalt ca să poarte costumul spaţial. Arăta de parcă începuse să se bărbierească cu doar o săptămână în urmă. Nu cred să fi călătorit mai mult de câteva sute de kilometri din orășelul în care crescuse, din New Hampshire, înainte să renunţe la școală și să se angajeze la ConSpace. Nu-l cunoșteam bine, dar știam acest gen de oameni: neliniștit, aventuros, sperând să câștige ceva lovele bunicele, astfel încât să poată face și altceva cu viaţa lui, în afară de a-și pierde timpul într-o sală de biliard. Probabil că nici nu se gândise prea mult la Marte înainte să dea peste un anunţ de angajare la ConSpace, pe un website; totuși, absolvise doi ani de colegiu și îndeplinea toate cerinţele cu privire la abilităţile fizice, iar asta era tot ce-i trebuia pentru a fi cooptat în pro- gramul de pregătire și, în cele din urmă, să prindă un loc în nava spaţială.

Înainte să plece de pe Pământ, Jeff a completat și a semnat toate actele necesare. Printre ele se afla și formularul 36-B: Consimţământul de anunţare a urgenţelor familiale. ConSpace le cerea tuturor să declare dacă doreau sau nu să fie informaţi în cazul îmbolnăvirii sau decesului unui membru al familiei de pe Terra. Mulţi nu se gândeau la asta înainte să plece pe Marte, dar, oricum ar fi fost, era o chestiune ce trebuia să le fie pusă în vedere. Dacă aflai, de exemplu, că tatăl tău e pe moarte, ei bine, nu prea aveai ce să faci, pentru că te aflai la cel puţin treizeci și cinci de milioane de kilometri depărtare de casă. Cel mult puteai să trimiţi un mesaj scurt, pe care cineva să i-l citească în ultimele lui clipe. Nu mergeai la înmormântare și treceau luni bune, dacă nu chiar un an sau doi, până să-i duci trandafiri la cimitir.

Majoritatea semnau formularul 36-B, mergând pe ideea că, până se întorceau, ar prefera să afle dacă se întâmpla ceva, decât să rămână în necunoștinţă de cauză. Jeff semnase și el, dar, aveam să aflu mai târziu, fără a citi actul. Pentru el nu reprezenta decât o altă hârtie de care lua cunoștinţă înainte să urce la bordul navei, la fel de insignifiantă precum avertismentul privind riscul de accident catastrofal sau formularul prin care declara că nu are nicio boală venerică. Probabil că și-a dorit să nu fi semnat blestematul ăla de act. Dar o făcuse, și asta l-a costat sănătatea mintală.

Jeff era pe Marte de doar șapte luni, când de la biroul de resurse umane al ConSpace a fost transmis un mesaj. Știam de el, pentru că îmi fusese trimisă și mie o copie. În clipa în care l-am citit, am lăsat baltă ce făceam în acel moment și m-am îndreptat direct spre etajul al doilea al Hab 2, acolo unde se afla casa maimuţoilor – adică dormitoarele lucrătorilor necalificaţi, precum Jeff. N-a trebuit să întreb care cabină era a lui; când am intrat, am dat cu privirea de un grup de oameni stând în jurul unui tip tinerel, prăbușit pe pat și holbându-se, nevenindu-i să creadă, la faxul din mâinile sale.

Până atunci nu știusem nici eu, nici altcineva că Jeff avea acasă o logodnică, o fată drăguţă pe nume Karen, pe care o cunoscuse în liceu și care îi acceptase cererea în căsătorie, cam în același timp când el își tri- misese aplicaţia la ConSpace. Atunci când a primit slujba, s-au decis să lase nunta pentru când avea să se întoarcă, chiar dacă asta însemna să-și amâne planurile timp de trei ani. De altfel, unul dintre motivele pentru care Jeff a ales să lucreze pe Marte era pentru că voia să construiască un cuibușor pentru el și Karen. Și aveau într-adevăr nevoie de unul: cu trei săptămâni înainte să plece, Karen îl anunţase că este însărcinată și că atunci când el avea să se întoarcă acasă, acolo îl va aștepta un copil.

Păstrase acest secret, în mare parte pentru că știa că firma o să-i anuleze contractul dacă afla că aștepta un copil. Oricum, atât familia lui Jeff, cât și a lui Karen știau de bebeluș, așa că se deciseseră să se poarte ca și cum Jeff ar fi fost încă pe Pământ, numai că plecat undeva departe, într-o călătorie de afaceri. Până se întorcea, ei ar fi avut grijă de Karen.

Cu aproximativ trei luni înainte de nașterea copilului, cele două familii hotărâseră să dea o petrecere în cinstea lui. Evenimentul avea să se ţină în casa unuia dintre unchii lui Jeff – aparent, el era singura rudă cu o locuinţă destul de mare ca să găzduiască o asemenea adunare. Karen era pe drum, în mașina condusă de socrii ei, când se produsese tragedia. Un beţiv notoriu, care aflase cum să deblocheze sistemul de restricţionare în cazul alcoolemiei mari și care, ca urmare, se afla la volan când nu ar fi trebuit, a intrat direct în ei. Alcoolicul scăpase doar cu gâtul luxat, dar victimele lui nu fuseseră nici pe departe la fel de norocoase. Karen, copilul ei nenăscut, tatăl și mama lui Jeff muriseră înainte să ajungă la spital”.

Fragment din pvestirea Împăratul de pe Marte, de Allen M. Steele, publicată în revista CPSF02. Traducere de Oana Chiţu.

Tags: , , , , ,
1335 vizualizari

Lasă un comentariu