Felix Aderca – Orașul cu inima de foc

CPSF Nr. 09 / iulie 2013  | 23.08.2013

Orasul cu inima de foc“Ce oraș ciudat Mariana! Ce deosebire între această uriașă piramidă de cristal cu pereţi tripli și celelalte Orașe, globul, paralelipipedul, cuburile!…

În Hawaii, Capitala ca un glob, lăcașul studiilor știinţifice, în Cap-Verde cuburile, reședinţa Generatorilor electrici și în Ceylan paralelipipedul parfumurilor alimentare, viaţa era într-adevăr ușoară și plăcută. Oamenii privilegiaţi, ei au pierdut aproape orice atingere cu materialele brute ale pământului. Și dacă n-ar fi fost studiile istorice, ar fi uitat cu totul că au trăit câteva milioane de ani pe scoarţa tare a planetei. Copiii află din cărţi despre ogoare, despre mine de cărbuni care se prăbușeau peste muncitori, de puţurile de petrol incendiate în care trupurile omenești se prăjeau ca viermii – și se minunează ca de un basm închipuit doar pentru plăcerea minţii lor.

Cu cât e mai ușoară viaţa acum! În Hawaii locuitorii împărţiţi pe secţii știinţifice fac cinci ore studii teoretice și calcule, lucrări de laborator și experienţe cu unelte delicate. În restul vremii au pentru plăcerea lor toate artele, îndeosebi muzica și dansul, care nu se realizează în materiale grele niciodată. În Hawaii mai sunt și cele două mari Teatre care pot cuprinde totalitatea oamenilor din cele patru Orașe. În primul Teatru, nu departe de apartamentele Președintelui, au loc din două în două ore spectacole de dans și muzică, iar în partea opusă a Orașului, în al doilea Teatru, se reprezintă filme și drame.

Curentul electric vine în Capitală din Cap-Verde. Fiolele cu alimente și arome – din Ceylan. Căci Hawaii, Capitala, e orașul de lux locuit de aristocraţia Omenirii.

În Cap-Verde din Oceanul Atlantic, oamenii din cubul superior supraveghează patru Generatori electrici, puși în mișcare de valurile de la suprafaţa apelor în zilele de lună plină. Gheţarii au atins de mult limita zonei subtropicale, Mexic – insulele Canare pe linia de sus, Uruguay – Africa de Sud pe linia de jos. Prin Orașul electricităţii a început să treacă mai de mult fiorul morţii. Dar îl simt abia câţiva ingineri.

Mai fericiţi decât locuitorii din Cap-Verde  – dar nu ca cei din Hawaii – sunt parfumierii din Ceylan, Orașul paralelipiped, unde se prelucrează, în laboratoare tot atât de graţioase ca sticle de parfum, un material care face totdeauna plăcere: miresme și substanţe alimentare în stare gazoasă.

Mariana însă, Orașul piramidă, e așezat între insulele Japoniei și Arhipelagul Australian pe o temelie vulcanică. Orașul e străbătut de reflexul unor flăcări roșii nevăzute care îi luminează centrul și lasă marginile în întuneric. Locuitorii sunt fierari, mineri și turnători. Ei cară în vagoane nesfârșite minereurile de la temeliile Filipinelor, Sumatrei, Carolinelor, Japoniei și Noii Guinee, insule pe care le dărâmă și pulverizează fără întrerupere ca ocnași, cu dinamită și ciocane electrice. Tot orașul răsună, fierbe și duduie de zgomotele atelierelor unde metalul e ales, topit, turnat. Reziduurile sunt fierte, filtrate în etajele superioare unde vacarmul de iad răzbate în cutremur cu vuiet ne-ntrerupt de cataclism și prăbușire  – iar din vârful piramidei pornesc în pantă vertiginoasă spre Ceylan, spre Cap-Verde și Hawaii trenurile de materiale brute ale orașului infernal.

Spre deosebire de celelalte trei Orașe privilegiate, în Mariana lucrul nu încetează niciodată. Oamenii muncesc câte opt ore, în trei echipe pe care le înlocuiesc în tăcere – căci nu se știe cât va mai ţine focul din Craterul care fierbe sub uriașele topitoare. Omenirea nu vrea să piară odată cu stingerea vulcanului – și adună rezerve, cât mai multe rezerve de gaze, minereuri și metale.

Locuitorii Marianei, obișnuiţi de mii de ani cu această caznă pământească, n-au evoluat și nu s-au perfecţionat ca oamenii din celelalte orașe submarine. Prea puţini copii de mineri, de focari – cu toate că li s-au trimis cei mai de seamă pedagogi din Hawaii – și-au putut însuși viteza de gândire, moravurile și gusturile superioare. Au rămas tot greoi, tot încruntaţi și deci tot în Mariana. Iar cu vremea deosebirea s-a adâncit atât, că nici părinţii Orașului de pe vulcan nu mai ţin să-și vadă odraslele mutate în orașele distinse. Istoria spune că a existat o rasă neagră, zămislită de soarele ecuatorial și transplantată apoi între albi, în America de Miazănoapte. Situaţia acelor negri a fost jalnică: ei se istoveau în munci umilitoare, batjocoriţi, dispreţuiţi și uciși în stradă pentru cea mai neînsemnată greșeală sau chiar fără nicio greșeală. Să-și vadă copiii în Hawaii, Cap-Verde și Ceylan?… Nu, locuitorii Marianei nu voiau să aibă soarta negrilor din Statele Unite de odinioară!”

 

Fragment din volumul Orașele scufundate de Felix Aderca, apărut în anul 1936 cu titlul Orașele înecate.

O nouă ediție este în pregătire la Editura Nemira, în cadrul seriei MAEȘTRII SF-ULUI ROMÂNESC.

Tags: ,
1533 vizualizari

Lasă un comentariu