Elegie pentru un tânăr elan

CPSF Nr. 04 / martie 2013  | 18.04.2013

220px-Hannu_Rajaniemi“În noaptea care a urmat după ce a săgetat tânărul elan, Kosonen a încercat să scrie un poem în jurul focului de tabără.

Era sfârşit de aprilie şi pământul era încă acoperit de zăpadă. Îşi făcuse deja un obicei din a sta afară seara, pe un buştean lângă foc, în mica poiană în care îşi avea şi coliba. Lui Otso îi plăcea mai mult să stea afară, iar Kosonen prefera compania ursului decât să stea singur. Ursul sforăia zgomotos, cocoţat pe grămada lui de crengi de brad.

Din blana lui care se usca se ridica un miros de umezeală care păstra şi un iz de rahat de elan.

Se scormoni în buzunare şi scoase un carneţel şi un creion. Îl răsfoi: majoritatea paginilor erau goale. Cuvintele deveniseră alunecoase, mai greu de prins decât elanii. Dar nu şi acesta: fusese tânăr şi neatent. Un elan bătrân nu ar fi lăsat un om şi un urs să se apropie atât de mult.

Mâzgăli mai multe cuvinte pe prima pagină goală, strângând apăsat creionul în mână.

Coarne. Coarne de safir. Nu-i plăcea. Flăcări îngheţate. Rădăcinile arborilor. Destine bifurcate. Trebuiau să existe cuvinte care să surprindă clipa în care arbaleta i-a ricoşat pe umăr şi a auzit sunetul săgeţii străpungând carnea. Dar era ca şi cum ar fi încercat să prindă fulgi de zăpadă în palmă. Abia ce întrezărea structura cristalină, că se şi topeau.

Închise carneţelul şi aproape îl aruncă în foc, dar se răzgândi şi îl băgă înapoi în buzunar. N-avea niciun rost să irosească hârtia. În fond, ultimul sul de hârtie igienică din latrină era pe sfârşite.

– Kosonen se gândeşte iar la cuvinte, mormăi Otso. Kosonen ar trebui să tragă mai mult la măsea. Nu nevoie de cuvinte atunci. Doar somn.

Kosonen se uită la urs.

– Te crezi isteţ, nu? Atinse uşor arbaleta.

– Poate că tu ar trebui să împuşti elani.

– Otso bun la mirosit, Kosonen la tras. Amândoi buni la băut.

Otso căscă în voie, dezvelindu-şi şirurile de dinţi galbeni. Apoi se răsuci pe o parte şi scoase un oftat adânc de mulţumire.

– Otso o să aibă mai multă băutură curând.

Poate că ursul avea dreptate. Poate că avea nevoie doar să bea ceva. N-avea niciun rost să fie poet: se scriseseră deja toate poeziile din lume, acolo sus, în cer. Aveau probabil grădini de poezie. Sau locuri în care puteai să te transformi în cuvinte.

Dar nu asta conta. Cuvintele trebuiau să vină de la el, un bărbat murdar şi bărbos din pădure, a cărui toaletă era o gaură în pământ. Cuvinte luminoase din materie întunecată, asta însemna poezia.

Când îi reuşea.

Trebuia să se ocupe de mai multe lucruri. Afurisitele de veveriţe aproape reuşiseră să spargă încuietoarea în noaptea anterioară. Uşa de la pivniţă trebuia reparată. Dar toate astea mai puteau aştepta până a doua zi.

Era pe punctul de a deschide o sticlă de votcă din ascunzătoarea în zăpadă a lui Otso, când Marja coborî din cer sub formă de ploaie.

Ploaia era neaşteptată şi rece ca o găleată de apă turnată în cap la saună. Dar picăturile nu atinseseră pământul, ci plutiră în jurul lui Kosonen. În timp ce le privea, ele îşi schimbară forma, se uniră şi creară o femeie cu oase subţiri ca nişte fuse, cu carnea şi muşchii precum ceaţa. Arăta ca o sculptură de sticlă. Sânii săi mici erau emisfere per- fecte, sexul său, un triunghi echilateral argintiu. Dar chipul îi era cunoscut: nasul mic şi pomeţii înalţi, limba ascuţită.

Marja.

Otso se ridică imediat şi într-o clipită se află lângă Kosonen.

– Miros rău, miros de zeu, mormăi el. Otso muşcă. Femeia de ploaie se uită la el curioasă.

– Otso, rosti Kosonen cu fermitate.

Apucă strâns blana de pe ceafa aspră a ursului, simţindu-i muşchii încordaţi.

– Otso e prietenul lui Kosonen. Ascultă-l pe Kosonen. Nu vreme de muşcat. Vreme de dormit. Kosonen o să vorbească cu zeul.

Apoi înfipse sticla de votcă în zăpadă, chiar sub nasul lui.

Otso adulmecă sticla şi râcâi cu una din labele din faţă zăpada pe jumătate topită.

– Otso pleacă, spuse el în cele din urmă. Kosonen strigă dacă zeul muşcă. Atunci Otso vine.

Cu iscusință ridică sticla în bot şi dispăru în pădure cu mersul său lejer şi târşâit de urs.

– Salut, spuse femeia de ploaie.

– Bună, spuse Kosonen prudent.

Se întrebă dacă era reală. Zeii molimei erau vicleni. Era posibil ca unul din ei să fi luat chipul Marjei din mintea lui. Se uită la arbaleta fără săgeată şi încercă să-şi calculeze şansele: o zeiţă de diamant împotriva unui poet neantrenat din pădure. Nu era a bine.

– Câinele tău nu mă place prea mult, spuse întruchiparea Marjei.

Se aşeză pe buşteanul lui Kosonen şi-şi legănă picioarele sclipitoare în aer, înainte şi înapoi, exact aşa cum făcea Marja mereu la saună. Ea trebuie să fie, stabili Kosonen, parcă simţind că-i râcâie ceva pe gât.

Tuşi.

– Urs, nu câine. Un câine ar fi lătrat. Otso muşcă direct. Nu e nimic personal, e pur şi simplu în natura lui. Bănuitor şi ursuz.

– Pare să semene cu cineva pe care îl cunoşteam cândva.

– Nu sunt bănuitor.

Kosonen se ghemui şi încercă să aţâţe focul.

– În pădure înveţi să fii prudent. Marja se uită în jur.

– Credeam că v-am dat mai mult echipament vouă, celor care aţi rămas. Pare cam… primitiv pe aici.

– Da, am avut dispozitive berechet, spuse Kosonen. Dar nu erau re- zistente la molimă. Înainte de asta – îşi atinse arbaleta – am avut o armă automată, dar a fost contaminată. Am omorât-o cu un pietroi şi am aruncat-o în mlaştină. Mai am schiurile şi câteva unelte, şi asta.

Kosonen îşi atinse tâmpla.

– Mi-au fost de-ajuns până acum. Aşa că, hai noroc!

Adună o grămăjoară de vreascuri sub un triunghi de buşteni mici şi într-o clipă apărură din nou flăcările. După trei ani învăţase în sfârşit tainele pădurii. Pielea Marjei arăta aproape omenească în lumina blândă a focului. Se aşeză pe crengile de brad ale lui Otso şi o privi. Pentru o clipă nici unul dintre ei nu spuse nimic.

– Deci cum o mai duci în ultima vreme? întrebă el. Eşti ocupată? Marja zâmbi.

– Soţia ta a crescut. Acum e fată mare. Nici n-ai vrea să ştii cât de mare.

– Deci… tu nu eşti ea? Cu cine stau de vorbă?

–  Sunt  şi  nu  sunt  ea.

Sunt o copie, însă o copie fidelă.   O   traducere.   Tu n-ai cum să înţelegi. Kosonen puse nişte zăpadă la topit în ibricul de cafea.

–  Aşa  deci,  sunt  un  troglodit. Foarte bine. Dar îmi dau seama că te afli aici pentru că vrei ceva. Aşa că hai să trecem naibii la subiect, înjură el.

Marja inspiră adânc.

–  Am  pierdut  ceva.  Ceva  important. Ceva nou. Scânteia, aşa o numim noi. A că- zut în oraş.

– Credeam că faceţi copii după orice.

– Informaţie cuantică. Asta era partea care era nouă. Nu poate fi copiată.

– Tragedia dracului.

Între sprâncenele Marjei apăru o cută. Kosonen şi-o amintea din sutele de certuri pe care le avuseseră şi înghiţi în sec.

– Dacă asta e atitudinea pe care vrei s-o adopţi, n-ai decât, spuse ea. Credeam că o să te bucuri să mă vezi. Nu era nevoie să vin eu, ar fi putut să-l trimită pe Mickey Mouse. Dar voiam să te văd. Marja cea mare voia să te vadă. Aşadar, te-ai hotărât să-ţi duci traiul aşa, ca un personaj tragic hălăduind prin păduri. Treaba ta. Dar ai putea cel puţin să asculţi ce am de zis. Îmi datorezi măcar asta.

Kosonen nu răspunse”.

Fragment din povestirea “Elegie pentru un tânăr elan”, de Hannu  Rajaniemi, publicată în revista CPSF04. Traducere de Alina Bilciurescu.

 

Tags: , ,
1446 vizualizari

Lasă un comentariu