Dacă Samson n-ar fi întâlnit-o pe Dalila – Octavian Sava

CPSF Nr. 09 / iulie 2013  | 08.01.2014

13 ÎN CARE NE APROPIEM DE DEZLEGAREA MISTERULUI

Într-una din zile săteanul care ne aducea lapte începu să sporăvăiască vrute și nevrute.
– Umblă vorba în sat că domnul profesor Izvoranu a făcut o invenție mare. Dar că o jumătate de invenție a închis-o în casa de bani și că de-acolo i-a furat-o cineva!
– Cine ți-a spus? l-am întrebat eu, luându-mi un aer cât mai sever.
– Cine să-mi spună? Vuiește satul, domnule! Și se mai zice că cealaltă jumătate a închis-o tot acolo. Păi, e prost domnul profesor? Nu-l duce capul că o să i-o fure și pe asta?
– Ia te rog, nu te băga unde nu-ți fierbe oala! Auzi! Vrei să te frigi? Vezi-ți de caprele și oile dumitale, nu te amesteca în treburile cărturatilor.
Pe cât de tare mustram lăptarul, pe atât de bucuros eram că zvonul se răspândise cu repeziciune. Eram sigur că astfel va afla și hoțul și va da o nouă lovitură, prilej cu care ne va cădea în plasă. Mă frământau însă niște nelămuriri. Bine, îmi ziceam eu, doamna Izvoranu, împreună cu Malagamba jr. și cu asistentul, lucrau pentru institutul lui Jurgen Bauer. Patronii respectivi voiau să pună mâna cât mai repede și mai ieftin pe descoprirea lui Andrei, pretinzând că le aparține. Dar fostul șeic era în slujba cui? Pentru cine voia el CD-ul? Poate vor afla autoritățile mai multe la interogatorii! Până tunci nu aveam altceva de făcut decât să așteptăm. Polițiștii se retrăseseră sau se ascunseseră atât de bine, încât nu-i puteam vedea.
Și odată cu înserarea unei zile în care plouase fără încetare aproape cu toții, fără vlagă, hotărârăm să ne culcăm mai devreme. După cină, cu ochii cârpiți de somn, am mai zăbovit scurtă vreme în fotoliile din salonul cabanei. Mai ardea un singur lampadar chior, împrăștiind umbre nesigure pe pereți. Deodată am zărit, ca prin vis, strecurându-se o umbră. Înainta lipindu-se de perete. Ajunse la un tablou agățat nu departe de contorul de siguranțe. Cu mișcari de pisică, îl dădu de-o parte. Îndărătul tabloului apăru ușa seifului. Umbra scoase din buzunar o cheiță, o răsuci de câteva ori spre dreapta, apoi de vreo două ori spre stânga și izbuti să deschidă ușa seifului. Eram pregătit să sar asupra lui, dar mi-o luă înainte o siluetă îmbrăcată într-un colant negru și cu o cagulă pe cap. Silueta ridică brațul și, dintr-o lovitură, omul care deschisese seiful era la pământ. Doamna Izvoranu se repezi de la locul ei și aprinse lumina. Tabloul care ni se înfățișă înaintea ochilor era impresionant. Mascatul în colant negru ținea de guler un individ grăsuliu, care nu putea să-și ridice capul. Parcă ne aflam într-unul din serialele pe care cu obstinație le transmit televiziunile cam după orele 21.00. Și pentru ca scena să fie și mai asemănătoare, îl auzirăm pe purtătorul colantului rostind cu o voce sepulcrală:
– Vi-l prezint pe acela care a încercat să fure și cea de a doua casetă”.
Acum cel prins în flagrant delict ne privea cu ochii holbați. Am auzit murmure:
– E patronul! Domnul Istrate Grămescu.
– Cum o să fie dânsul hoțul, când dânsul e patronul?! își dădu cu părererea doamna Izvoranu.
– Sigur, prinse glas Grămescu. Cum o să fur ceva ce-mi aparține?     Și teroristul ăsta care mă ține de guler cine naiba mai e?
Pentru ca echipa să fie completă, intră și comisarul Apostolescu. Sosise cu o mașină ultrarapidă. Luă cunoștință de cele întâmplate.
– Îmi dați voie s-o prezint: agent sub acoperire Ecaterina Vlaicu, alias Cati, spuse comisarul cu emfază.
Silueta în colant negru își dădu jos cagula. Era Caty.
Văzând-o, Gigi scăpă un oftat adânc.
– Ce ghinion pot să am! În loc să-mi găsesc și eu o fată ca toate fetele, m-am agățat de un agent sub acoperire. O eroină. Măcar să o fi chemat Ecaterina Teodoroiu!
– Ea avea un grad superior. Era locotenent. Dar am să ajung și eu.
– Tot post mortem? ricană Gigi.
– Sper că ceva mai devreme.
– Dar prima casetă cine a furat-o?
– Vă voi lămuri îndată, rosti calm comisarul. Să reluăm faptele din seara primului furt. Rula un film de groză. La un moment dat, doamna Izvoranu s-a ridicat și a ieșit. Unde s-a dus? Să bea puțină apă din pricina emoției? Nu!! S-a dus direct la tabloul de siguranțe și a deșurubat una. S-a făcut întuneric. Cu cheile încredințate de soț a deschis seiful, i-a dat caseta lui Malagamba jr., pe care i-l recomandase asistentul lui Jurgen Bauer. Dar în beznă, Iussuf pândea și el. L-a pocnit pe toboșar, acesta a căzut. De asta s-a și auzit bufnitura. Falsul șeic a smuls caseta și a șers-o. Doamna Izvoranu a mai izbutit ă scoată un țipăt pe care l-ați auzit cu toții, în timp ce Iussuf alerga să-i predea caseta lui Grămescu, ascuns și el undeva prin apropierea cabanei.
– Nu-i adevărat! Eu complice la furtul invenției propriului meru soț? Ce fantezie bolnavă!
– Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală,
Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială
– Gigi, te plesnesc!
– Lăsați-l, doamnă. E din Scrisoarea da II-a a lui Eminescu. Dă semne că o să treacă și corigența la Română. Bravo, Gigi! îl încurajă Caty.
– Un obraznic. Cum își permite?
– Doamnă, vă înțelegem! interveni comisarul. Știm cât de puțin câștigă dl Izvoranu. Munca de cercetare e foarte prost plătită. Suma pe care v-a fluturat-o pe dinaintea ochilor asistentul lui Bauer avea de ce să vă ispitească. V-ați gândit că scăpați în sfârșit de sărăcie și dumneavoastră, și copiii.
– Mai ales la copii m-am gândit. Andrei e totdeauna cu capul în nori. La bunăstarea noastră și a lui nu se gândește niciodată. Nu vrea să ia niciun ban până ce nu, zice el că lucrarea e terminată. Și când va fi asta? Acum hălăduiește prin cine știe ce junglă și noi așteptăm zadarnic. Nu e de mirare că am acceptat propunerea Instiututului Bauer.
– Nu trebuia, mamă, țipă Gigi, de astă dată cu lacrimi în ochi. Domnule comisar, tata știe, sau va afla de toată murdăria asta? Nu. Acum e în emisfera sudică. Atunci când se va întoarce, vom căuta să-l ținem cât mai departe de întreaga poveste.
– N-o să fie greu, spuse batjocoritoare Gina. El ziare nu citește, la televizor nu se uită, ultimele noutăți le află de la Herodot!
Despre Istrate Grămescu n-a fost complicat să aflăm că și el voia să vândă invenția altora, fără să plătească drepturile adevăratului descoperitor. Doar că de la Andrei nu mai sosise nicio veste. Oare mușcătura de șarpe, despre care îmi scrisese, îi fusese fatală? Într-o zi, pe neașteptate, ca o confirmare a presimțirilor mele negre, ne pomenirăm cu o telegramă din partea autorităților caledoniene.
Doamna Izvoranu desfăcu telegrama. Citi chiar primul cuvânt:
– Avec… E în franceză.
– Dă-mi-o mie, ceru Gigi.
Se holbă la ea și conchise:
-E cu litere prea mici!
– Dacă era în engleză, aș fi citit-o eu, se lăudă Gina.
În cele din urmă, telegrama ajunse la mine.
– Cu adâncă durere, vă aducem la cunoștință că marele savant Andrei Izvoranu a dispărut în junglă. Toate încercările noastre de a-l găsi au fost zdarnice. Anumite urme ne fac să bănuim că a fost înghițit de un crocodil.
– Un crocodil? Bietul Andrei! hohoti în plâns doamna Izvoranu, urmată imediat de gemetele Ginei.
– Sincere condoleanțe familiei! Guvernator Gilbert Bertrand, am continuat lectura, având și eu, ca și ceilalți, lacrimi în ochi.
– Doamne, Doamne! exclamă doamna Izvoranu. Andrei, care-și dorea atât de mult o viață liniștită în sânul familiei, a terminat într-un crocodil! Nici mormânt n-o să aibă, săracul!
Gigi încercă s-o încurajeze:
– Poate o să prindă crocodilul ăla și atunci…
Mama izbucni în hohote și mai tare.
– Mie o să-mi lipsească extrem de mult, mărturisi Gina printre lacrimi. Era atât de blând, atât de bun. Sfaturile lui erau întotdeauna atât de înțelepte!
– Chiar în latinește, de nu le înțelegea nimeni, oftă Gigi.
– Lasă, că sensul îl pricepeam cu toții, îl completă consolatoare doamna Izvoranu.
– Eu zic să-i ridicăm o statuie, măcar un bust, propuse Gina. Merită!
– O ridicăm! Dar de unde bani? întrebă Gigi pragmatic.
– Facem o colectă! Pentru un erou al științei! exclamă Gina, cu ochii larg deschiși parcă ar scruta viitorul. A fost un exemplu de devotament față de medicină și de familie!
– Iar eu n-am nicio rochie neagră de doliu, se văită doamna Izvoranu.
Și în timp ce jeluiau astfel pierderea capului familiei, eu parcă desluși, venind dinspre intrare, niște pași ușori, parcă abia îndrăznind să înainteze. Mi-am întors privirea și am văzut ceva incredibil. Era Andrei, foarte transpirat, în pantaloni scurți, cu un colan de flori pe după gât și cu o cască de tip colonial în cap.În spate căra un sac în care mișca ceva. Fără să spună măcar bună ziua, nou-venitul întrebă:
– Pe cine plângeți, dragilor?
– Cum pe cine? răspunse doamna Izvoranu printre lacrimi. Pe tine!
– Tată! izbucniră veseli și Gigi, repezindu-se să-l îmbrățișze.
– Dar de ce mă plângeați?
– Ce întrebare! se miră Gina. Păi, te-a mâncat un crocodil.
– Când? Nu sunt eu chiar un top-model, dar arăt ca unul mâncat de un crocodil?
– Dar telegrama?
– Care telegramă?
– Aia în franceză, care ne anunța dispariția ta în junglă și bănuiala că te-ar fi înghițit un crocodil înfometat, îi explică Gina.
– S-au cam grăbit! Venea weekendul, se închidea poșta și s-or fi gândit, dragii de ei, să trimită telegrama mai devreme ca să sosească la timp. Oameni serioși! De când cu Uniunea Europeană, s-au făcut și francezii nemți.
Doamna Izvoranu îl sărută pe obraji și spuse:
– Eu cred că ar fi, totuși, cazul să-mi fac o rochie neagră. Mă subțiază!
– Fă-ți dragă, dacă tot sunt viu. Ți-au rămas banii pentru înmormântare.
– Acum, cred că problema cu banii e rezolvată. Avem și CD-ul, bănuiesc că ai găsit și șarpele ăla pe care-l căutai înnebunit. Unde e?
– Aici!
Andrei arătă sacul pe care-l ducea în spate.
– Sunt chiar mai mulți! Adăugă.
D-na Izvoranu îl privi îngrozită, apoi scoase un țipăt:
– Afară! Imediat cu ei afară! Să nu te mai văd cu șerpi în casă! Du-te cu ei în Noua Caledonie, să te mănânce crocodilii!
Andrei se retrase spășit în laborator. M-am dus după el.
– Ce e tot misterul ăsta? Ce fel de șarpe căutai? De ce ai adus cu tine acasă un sac cu șerpi?
– Am să te lămuresc!

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Tags: ,
10869 vizualizari

Lasă un comentariu