Dacă Samson n-ar fi întâlnit-o pe Dalila – Octavian Sava

CPSF Nr. 09 / iulie 2013  | 08.01.2014

10 ÎN CARE SOSEȘTE O SCRISOARE DIN NOUA CALEDONIE

 

A trecut ceva vreme. Într-adevăr, Gigi a început să avanseze la învățătură. Înregistrase chiar câțiva pași, încă timizi, în descifrarea misterelor matematicii. Găsise în Caty, căci așa se numea fetișcana, un meditator ideal. Ea îl convinsese să aibă și preocupări gospodărești. O ajuta să pregătească micul dejun pentru toți locuitorii cabanei, spăla vase, dădea cu aspiratorul și se dovedea în general dispus la activități de care înainte nici n-ar fi dorit să audă. Între timp, în corespondența mea sosi și o scrisoare de la Andrei. O redau în întregime:

 

Dragă prietene,

Încep epistola mea, exprimându-mi încă o dată recunoștința pentru faptul că ai renunțat la prețiosul tău concediu ca să ai grijă de familia mea. Îți scriu acum de la o distanță de mii de kilometri față de locul de unde ți-am adresat primul mesaj.

Cu aproape jumătate de mileniu în urmă, mai exact în ziua de 6 septembrie, a anului 1772, nava Resolution a căpitanului James Cook, depășind bariera de corali, a sosit aici cu grația unei lebede albe. În acest colț al lumii, până atunci necunoscut, cel care începuse ca ucenic de marinar la firma Walker din Whitby a înscris pe veci în hărțile Pacificului de Sud conturul arhipelagului Noua Caledonie. Îl botezase astfel după Caledonia, vechea denumire în latină a Scoției.

Prima călătorie a bravului căpitan la bordul corabiei Endeavour, avusese drept scop observații astronomice legate de trecerea planetei Venus peste discul soarelui, fenomen de care era interesată întreaga lume științifică. Mulțumită de activitatea lui Cook, amiralitatea britanică îi încredință o a doua misiune: cartografierea exactă a părții de sud a Oceanului Pacific. Această călătorie a durat 3 ani și 18 zile și a dus la descoperirea unor noi ținuturi, printre care și acest arhipelag unde mă aflu eu acum.

În decursul acestei periculoase misiuni de explorare, Cook a fost obligat să debarce pe multe insule, unele până atunci total necunoscute. A trebuit să câștige bunăvoința căpeteniilor de băștinași sau, câteodată, să-i înfrunte pe calea armelor, ceea ce încercatul navigator era determinat să evite. El a și scris în jurnalul său:

“Oamenii aceștia se vădesc ospitalieri, cuviincioși și buni din fire, când nu le stârnim invidia. Nu poți să le osândești purtarea, căci, oricum, sub ce aspect ar fi putut să ne privească? Le era cu neputință să înțelegă adevăratul nostru scop. Intram în porturile lor, fără ca ei să îndrăznească să ni se împotrivească. Încercam să debarcăm ca prieteni, dar coboram pe uscat și rămâneam acolo datorită superiorității armelor noastre.“

În asemenea condiții ce părere puteau să aibă insularii despre noi? Pesemne că li se părea mult mai plauzibilă venirea noastră ca năvălitori decât ca prieteni.

În fond, indigenii aveau dreptate, afirm eu astăzi. Dacă la început curajoasele expediții de explorare păreau făcute în numele științei, curând se instala nemiloasa exploatare colonială care, sub pretextul civilizării, nu făcea decât să aprindă în noii supuși, dorul de vremurile idilice de odinioară.

Dar să lăsăm evocările istorice și să-ți vorbesc despre Noua Caledonie așa cum am găsit-o eu.

Este un arhipelag incredibil prin frumusețe. Ca o zeitate antică, născută din spuma mării, mulțimea de recifuri de coral strălucește în soarele tropical. Cu milione de ani în urmă plăcile tectonice ale unui continent numit Gondwana s-au scufundat în ocean, asemenea Atlantidei pomenite în dialogurile filozofului grec Platon. Resturi ale continentului Gondwana sunt răspândite pe întinsul Pacificului de Vest, printre ele numărându-se și Noua Caledonie. Ea este situată în regiunea Melanezia, la câteva grade nord față de Tropicul Capricornului. Arhipelagul este format din mai multe insule, dintre care una mare (La Grande Terre), aceasta fiind cea descoperită de Cook. Aici se află și Nouméa, capitala arhipelagului, oraș modern, țintă a multor turiști. Pe străzile sale am întâlnit numeroase tipuri de locuitori, aparținând mai multor rase, fapt explicabil prin trecutul istoric al insulei. Cu 50 000 de ani în urmă, popoarele care au colonizat Melanezia au fost cele numite Lapita. Următorii veniți au fost polinezienii, care s-au amestecat cu indigenii. După ce în secolul al XVIII-lea, Cook a descoperit La Grande Terre, comercianții europeni și americani au întreținut cu populația relații comerciale, dar mulți fiind neonești și introducând și boli de care până atunci băștinașii fuseseră feriți, au apărut tensiuni adeseori sângeroase. În 1853, Napoleon al III-lea a declarat insula posesiune franceză. Aici au fost trimiși 22 000 de pușcăriași, inclusiv criminali dar și exilați politici. Urmași de-ai lor mai trăiesc și astăzi, după cum în Tahiti am întâlnit niște cetățeni care se lăudau a fi urmași ai faimoșilor răsculați de pe Bounty. Îți reamintesc, dragă prietene, că pe la sfârșțitul secolului al XVIII-lea, un grup de marinari de pe Bounty, nava Maiestății Sale Britanice, corabia Bounty, ajunși în Tahiti, s-au răsculat împotriva comandantului lor, sadicul căpitan Bligh. L-au izgonit pe acesta și pe cei rămași fideli lui, au dat foc navei pentru a împiedica orice acțiune de întoarcere și au decis să rămână în Tahiti, unde traiul li se părea deosebit de atrăgător. Ei s-au căsătorit cu femei tahitiene și au întemeit familii. Cu chiu, cu vai, Bligh a ajuns înapoi în Anglia, de unde a declanșat o acțiune de pedepsire a răsculaților. Dar cu toate eforturile de a-i găsi, încercările au dat greș. Povestea răsculaților a fost sursă de inspirație pentru numeroase cărți și filme. Printre acestea cred că ai văzut la Cinematecă o excelentă peliculă în care roulul lui Bligh a fost interpretat magistral de marele actor englez Charles Laughton. Mai de curând, într-un alt film, rolul lui Bligh i-a revenit lui Anthony Hopkins.

Dar iată că mă pierd în pasiunea mea cinefilă și nu-ți istorisesc altele din cele întâlnite la Bouméa. Fără să vreau, într-o zi am nimerit în încăierarea a două grupuri adverse. Și pentru a înțelege ce s-a întâmplat, e nevoie să mă întorc din nou puțin în trecut: până în 1946, Noua Caledonie a fost colonie franceză. Ulterior a devenit teritoriu francez de peste mări.

Cele două grupuri de care aminteam militează vehement: unul pentru independență, celălalt pentru rămânerea în cadrul Republicii Franceze. Eu, la mijloc, am încasat câțiva pumni din ambele părți, neputând să răspund exact de partea cui sunt. Chestiunea se va rezolva, sper, în 2014 când este prevăzut un referendum. Dar eu nu sosisem la Bouméa interesat de problemele politice ale insulei, ci de cu totul altceva. De aceea, închiriind un jeep, am pornit-o pe excelenta șosea ce se întinde de-a lungul coastei, pentru a ajunge în partea de vest a insulei, unde o mare parte e acoperită de o junglă tropicală. Dacă o luam către est, aș fi dat de o regiune al cărei aspect e mai curând de savană. Pădurea, gândeam eu, e mai prielnică pentru găsirea prețiosului șarpe, decât savana. Am parcat jeepul, cu speranța că nu-l va fura nimeni și m-am aventurat în junglă. Nu mi-era teamă că voi întâlni vreun leu, tigru sau alt animal sălbatic pentru că în Noua Caledonie nu există mamifere, în afara celor domestice, aduse de oameni. Și totuși, greșeam! Nici nu făcusem câțiva pași în haosul de copaci, tufișuri, liane, că m-am văzut înconjurat de o haită de câini care lătrau amenințători, gata să se repeadă asupra mea și să mă sfâșie. Erau animale domestice? De fapt, da! Numai că se sălbăticiseră, fiind exemplare părăsite în voia sorții de niște stăpâni prea puțini iubitori de câini. Cum să-i potolesc? Cum să scap de colții lor deosebit de ascuțiți? Am scos pistolul din tocul de piele și am tras două focuri în aer. Fie că s-a speriat de zgomotul puternic, fie că îi era cunoscută arma din experiențe anterioare, haita se îndepărtă schelălăind și am putut să-mi continui și eu drumul. Solul, negru închis, îngrășat vădit cu vegetale descompuse, era atât de afânat, încât se afunda la fiecare pas, noroiul lipindu-se de tâlpile cizmelor și îngreunându-mi înaintarea. În jur, mii de copaci și arbuști aromatici, cei mai mulți înrudiți cu mirtul; dar cu toată diversitatea, niciunul nu dădea roade bune de mâncat. Lianele, unele așa-numite „fierăstrău”, atârnau de ramurile copacilor, ajungând la lungimi de peste 80 de metri și formând un hățiș de netrecut. Mi-a fost de mare folos „maceta”, un cuțit lung și lat de 50-60 cm, care se întrebuințează la tăiatul trestiei de zahăr pe plantațiile din America de Sud. Am avut o idee bună când în echipamentul meu am adăugat și acest cuțit redutabil. Croindu-mi drum prin barajul de tufe, pivirea mea rămânea ațintită mai ales în jos să văd pe unde calc și pe neaștepatate m-am pomenit că-mi cade de sus ceva păros, care-mi cercetează obrazul cu un bot umed, scârbos. Nu vedeam despre ce anume era vorba, căci lighioana îmi acoperise ochii cu trupul ei nu prea plăcut mirositor. Am pipăit-o cu degetele și am avut, cu repulsie, senzația că pipăi un pergament care vibrează. Mi-am dat seama că am de-a face cu un liliac de mari dimensiuni. La început, am fost îngrozit că de pe o ramură de copac, unde stătea agățat cu capul în jos, căzuse pe fața mea un vampir sângeros și că aici îmi vor rămâne oasele. Câteva clipe mai târziu mi-am amintit că, în lecturile mele despre fauna din Noua Caledonie, întâlnimsem acest tip de liliac uriaș, numit în general de francezi „rousette”. Absolut inofensiv ,cu o carne extrem de gustoasă, este vânat cu frenezie, motiv pentru care specia lui este pe cale de dispariție. Liliacul respectiv e orb și nu se deplasază decât noaptea, orientându-se cu ajutorul ultrasunetelor, iar în timpul zilei rămâne agățat în copaci. Este și el o fosilă vie, ajunsă pe calea aerului, mânată poate de vânt, de la începuturile apariției arhipelagului caledonian. Aș fi fost mult mai încântat dacă aș fi întâlnit „pasărea alergătoare”. Această vietate uriașă, care, ca și struțul, nu se putea înălța de la pământ, constituia în urmă cu câteva veacuri, una din raritățile aehipealgului. Dar specia a dispărut cu desăvârșire, lăsând în urmă doar niște oase pentru studiul paleontologilor. Evident, nu aveam cum să întâlnesc nici măcar un singur exemplar viu.

Ajunsesem pe marginea unei ape și ochii îmi fură atrași de un soi de pietriș în care luceau niște puncte negre. Nu mai văzusem niciodată așa ceva și fusesem tentat să pun mâna ca să-i văd consistența. M-am oprit, când o mică zburătoare ajunse în dreptul acestui pietriș și coborî să bea apă. Am observat o oarecare agitație și pasărea se făcu nevăzută, fără să apuce să se înalțe în văzduh, înghițită de ceea ce părea fi doar pietriș. Mi-am zis atunci: iată cum arată „peștele piatră”. Lungimea lui se poate întinde până la opt metri, iar mușcătura este extrem de periculoasă. Mai bine să ne îndepărtăm repede!

Deodată am auzit un tropăit de copite. Era un zgomot ciudat pentru o pădure, în care prezența mamiferelor se manifesta doar prin niște lilieci. E adevărat că unii consideră carnea lor o delicatesă, dar eu n-aș risca nici dacă aș muri de foame.

Tropotul se apropia și curând, printre tufe, apăru capul drăgălaș al unui cerb.

L-am privit stupefiat. Ce căuta el aici? Mai târziu, am aflat că era din specia „Rusa”, că nevasta unui guvernator primise în dar în anul 1862 un cerb și două căprioare. Ea lăsase animalele libere. Cum pe insulă nu existau fiare prădătoare, cele primite în dar se înmulțiră cu asemenea viteză, încât deveniseră o problemă. În alte părți ale lumii, ținuturi întinse au fost preschimbate în deșert din pricina turmelor de capre care au distrus întreaga vegetație. Ținând seama de acest exemplu, autoritățile caledoniene au permis vânare nelimitată a splendidelor cornute. Acum însă, ea este limitată.

Mergeam dus de gânduri, fără să mai țin seama de frunzele și crengile ce mă izbeau în obraz. Înaintam aproape mecanic și îmi pierdusem speranța să gasesc șarpele pentru care venisem de departe. Deodată un șuierat ușor îmi atrase atenția. Într-un mic luminiș se încălzeau la soare, pe o piatră, două cravate în dungi. M-am apropiat de ele să le văd mai bine, dar în creierul meu sună brusc alarma. Da, știam că in Noua Caledonie există șerpi vărgați. Indigenii le spun „tricouri în dungi”. Denumirea îi face să pară inofensivi, în realiatate, însă, veninul lor este de zece ori mai puternic decât al șerpilor cu clopoței. M-am îndepărtat în mare grabă și am ajuns la malul mării, într-un golf micuț. Am aruncat hainele de pe mine, hotărât să fac o baie. Eram îngrozitor de încălzit. Bănuiam că emană o duhoare insuportabilă. Încrezător în steaua mea, m-am aruncat fără grijă în valuri. Înotam liniștit, când printre stropii strălucitori de apă am zărit două cozi suspecte. Rechini! Cu inima bătând ca un clopot, am făcut tot posibilul să ajung la mal. Și am ajuns nevătămat. Mai târziu, am aflat că mă speriasem degeaba: rechinii ce se apopie îm general de țărmurile Noii Caledonii sunt destul de mici ca dimensiuni și nu atacă oameni. Dar, mi-am zis eu, dacă rechinii văzuți de mine nu cunosc această regulă? Nu e bine că am înotat mai repede?

Ajuns pe mal, am așteptat să mi se liniștească bătăile inimii și am plecat mai departe în explorare. M-am mai intersectat cu un șarpe Boa, dar și acesta de mici dimensiuni și neveninos. Nu am scăpat nici de înțepăturile de țânțari și nici de mușcătura unui șarpe foarte subțire, care se strecurase pe nesimțite peste carâmbul înalt al ghetei. Era unul abia vizibil. În întunericul veșnic al junglei, razele soarelui sunt împiedicate să pătrundă din pricina coaroanelor înalte ale copacilor. Am prins șarpele, l-am băgat în sacul impermeabil cu care venisem, mi-am scos rapid trusa medicală și mi-am injectat la întâmplare seruri antiveninoase. Între timp bezna nopții se lăsase grea și amenințătoare. Habar nu aveam unde mă aflu. Mi-am căutat busola. Dispăruse. Ori îmi căzuse pe drum, ori uitasem s-o iau cu mine. Cerul era invizibil. Nu puteam să mă orientez după stele.

Mușcătura șarpelui mă ustura. Sau era numai o închipuire? În orice caz, un lucru era clar: mă rătăcisem. Am hotrât să rămân pe loc și să petrec noaptea culcat pe pământul mocirlos, pradă tuturor lighioanerlor ascunse în jungla tropicală și care, după ce apune soarele, pornesc la o vânătoare nemiloasă. M-am trezit în zori cu oasele înțepenite. Și deodată, ce să vezi? Dincolo de frunzișul des se zăreau autostrada și jeepul meu așteptând cuminte.

Întors la Bouméa, sunt curios care va fi deznodămâtul. Voi muri otrăvit de venin sau voi scăpa cel mult cu un picir amputat? Nu știu. Oricum, am senzația că părul îmi crește mai repede!

Te salut, prietene și sper să ne revedem!

Andrei

Pages: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Tags: ,
10863 vizualizari

Lasă un comentariu