Cronicile oamenilor iridium

CPSF Nr. 04 / martie 2013  | 18.04.2013

danutDănuţ Ungureanu (n. 1958) este scriitor şi jurnalist. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și primul preşedinte al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.

Scrierile sale abordează o paletă largă de genuri, de la populara literatură science-fiction până la publicistică. Portofoliul său mai cuprinde scenarii de televiziune şi radio, precum și texte dramaturgice.

În genul science-fiction a semnat volumele de povestiri Marilyn Monroe pe o curbă închisă (Ed. Adevărul) şi Basme geostaţionare (Ed. Bastion), precum şi romanul Aşteptând în Ghermana (Ed. Nemira). A publicat de asemenea câteva zeci de povestiri SF în antologii, reviste, fanzine şi almanahuri.

 

“1. Deci habar n-am care-i treaba cu amintirea cețoasă despre ce numeau „trecut“ (și nici nu-mi pasă), da’ îmi pare c-au scos-o excelent la capăt cu viitorul. Vechii își umflaseră capetele cu neliniști: „încălzirea“, „extincția“, „secătuirea“, „singularitatea“, „durabila“. Păi mai durabilă ca lumea noastră nu-mi închipui alta, vreodată.

De dimineață mă trezesc într-un fagure de-al Fabricii Zonale de Culcușuri. Mă spăl cu jumate din rația de apă. Cealaltă jumate o torn în bidonul de sub rezervor. Bidonul ăsta și obiceiul de a-l folosi mi-au atras de multă vreme simpatia oamenilor iridium din adânc și-a sufletelor. Ei încurajează obiceiurile, fiecăruia câte unul, ori mai multe.

Trec în cabina de-alături să-mi fac datoria față de fermele de nutrienți. Uree, minerale… Apoi trag pe mine cămușa croită de FZ Cămuși și înfulec de-a-n picioarelea porția delicioasă trimisă azi prin FZ Porții.

E momentul acela al zorilor în care mă apropii de hublou. Încă nu s-a luminat afară și întunericul face sticla să-mi reflecte chipul. Un cenuşiu de 16 ani, la jumatea vieții deci, bine făcut (un metru cinzeşcinci, patruj’ de kile), chipeș – fără fir de păr. Binecuvântată fie Marea Epilare din ’33, când ploile acide ale mâniei lui Krakatau i-au făcut egali pe toți vechii noștri, bărbați, femei, adulți și copii.

Când îmi trec cu drag palma peste țeasta lucioasă și codul de bare, îi plâng pe primitivii de care vechea mea a apucat să-mi povestească înainte de-a fi curățată. Robi ai filamentelor crescute din pielea proprie, victime. Energia dispărea în rahaturi numite șampoane, piepteni, mărgele, pomezi… Devorată de saloanele pentru păr și-așa mai departe.

Cică pe-atunci compatibila te curăța în somn dacă-ți găsea pe haine unul din firele scârboase, care nu-i aparţinea… Băi, ești nebun?

Compatibila… Mă reped spre oblonul căii de oglinzi, nu înainte de a-mi presa fruntea în matriță, pentru codul de bare. De la o vreme se șterge cam repede și n-am niciun chef să mă salte vreo echipă de cu- rățenie fiindcă nu-mi poate citi datele. O să cer sufletului veghetor un cartuș nou de matriță.

Deschid oblonul care dă spre culcușul Ei. Culcușurile noastre sunt pe fața vestică a coloniei, a rezervației. Stăm perete-n perete și imaginea compatibilei mele ajunge la mine prea puțin deformată. E drept că, datorită compatiei pe care ne-o arată oamenii, noi doi avem bafta de-a ne vedea și de-aproape, la sala de joc, în fiecare seară. Dar n-aș rezista peste zi fără să-i privesc chipul prin calea de oglinzi.

Trebuia să se trezească de-acum cinci minute. După șase suntem programați la Casa Compatiei. Și, mulțumescu-ți, Mamă Lună, Ea îmi răsare înaintea ochilor, proaspătă ca o rază de soare, în cămușa la fel cu a mea, și codul de bare mai strălucitor ca oricând. Ne privim secunde lungi, surâzători și compatibili. Parcă ne-am vedea fiecare pe sine, căci nu ne deosebim prin nimic. Aceeași înălțime, aceleași trăsături, aceleași nuanțe. FZ Griuri face minuni.

Suntem una și aceeași ființă și dacă asta nu e compatie totală, deplină, plenară, ziceți-i cum vreți, să-mi spună cineva ce altceva este. Mă scufund în abisul ochilor abia deschiși în dimineața asta de compatibila. Compatibila mea…

„Leneșule, susură preacompatibila, n-am închis un ochi toată noaptea, ca să mă pregătesc pentru sesiune…“

Firește, niciun sunet nu răzbate până la mine, însă după atâtea în- tâlniri pe calea oglinzilor, ne citim pe buze orice cuvânt, fără greșeală.

2. Ieșim în fața fagurilor de culcușuri. Compatibila și cu mine ne găsim imediat. „’Neața, Olga…“, îi şoptesc. „’Neața, Berlin…“, îmi şopteşte. Ne sorbim din priviri. Alte cupluri își șoptesc și ele salutul. Unele suflete veghetoare nu suportă strigăte și mişcări bruşte. Șoaptele se-adună ca picături în pârâiaşe, apoi cresc nestăpânite, sugerând foşnetului uriaş al cascadei de apă otrăvită – cel mai frumos loc pe care l-am zărit în viaţa mea, dincolo de marginea rezervaţiei.

Ne-alăturăm coloanei. Suntem mulți, cinci-șase sute, în cămuși cu cele mai splendide griuri, un spectacol care-ți face inima să bubuie în piept. Aproape toți vom atinge capătul drumului, iar câțiva vor fi culeși din mers de echipele de curățenie. Pe margine, sufletele înlesnesc alcătuirea coloanei, planând de-a lungul aleii ce continuă până hăt departe cu Bulevardul Unirii.

Avem voie să ne ținem de mână, până la Casa Compatiei, dar numai după ce se dă pornirea. Cu toate astea, sufletele închid ochii la aceste mici gesturi în avans. „Închid ochii“ nu-i doar aşa, o vorbă. Sunt nori multicolori de particule și energie executivă, emiși de trupurile iridium ale oamenilor din adânc, sub scoarţa tot mai curată a planetei, să le facă treaba de la suprafață, eficient şi rapid. Dar le-au adăugat fețe simpatice, cu ochi bulbucaţi şi buzele ţuguiate de parcă tocmai ar şuşoti ceva. Acum, când lumea s-a împăcat, o apropiere prietenoasă înseamnă şi rezultate mai bune. Așa ne-arată oamenii din adânc compatia lor.

O astfel de față pluteşte de-a lungul coloanei şi se opreşte în dreptul nostru. „Gertz-Elen-Ula-Prop-Olga-Berlin“, şoptesc buzele ca un singur cuvânt, fără să se mişte. Totul în regulă?“

„În regulă, suflete“, îi răspunde Proposov, iar noi, ceilalţi, încuviinţăm. Între noi șase, îl numim pe scurt Mutră.

„Bine, spune Mutră. Pornim.“

Coloana minunatelor cămuși gri se pune în mişcare pe Bulevardul Unirii, târșâind sute de papuci. Sufletul nostru veghetor, un nor de energie albastră, ţine aproape. E şi asistent de la sala de joc. Că veni vorba, azi o să fie de pomină, o sesiune de sezon la CC și cea zilnică de la sală. Pentru noi, trei cenuşii şi compatibilele noastre, e sărbătoare. Mulțumim oamenilor din adânc şi sufletelor trimise să ne ocrotească.

Până la Casă nu-i mult de mers, doar o oră, o oră şi ceva. Ziua e minunată.  Când  soarele  îşi  porneşte  arcul  peste  rezervație,  cerul schimbă cenuşiul prieten cu un verde adânc, aproape ca ochii compatibilei mele Olga.

Înaintăm cu inimile uşoare prin jgheabul lat al Bulevardului Unirii, păziți de taluzurile înalte, alunecoase, întrerupte doar de ieşirile laterale ce duc spre munci şi alte rezervaţii.

„Ce zi minunată“, gângureşte Olga, făcându-mă încă o dată fericit, căci a intrat în gândurile mele şi-a ieşit de-acolo cu o bucăţică din ce simţeam eu însumi. Iar asta o face şi mai dorită. Drept răspuns, o strâng tare de mână. În faţa noastră şuşotesc veseli de-ale lor Prop, Ula,Gertz şi Elen, cu care împărţim culcușurile și sala de joc.

Deja întrezăresc porțile Casei. Deodată izbucnește un zumzet penetrant, colosal. Parcă vine de peste tot. E semnalul de alarmă. Coloana se poticneşte, ca şi cum ar avea de urcat o înălţime, încetineşte, se ames- tecă. Apoi se opreşte cu totul”.

Fragment din povestirea “Cronicile oamenilor iridium”, de Dănuţ Ungureanu, publicată în revista CPSF04.

Tags: , , ,
1277 vizualizari

Lasă un comentariu