Aurel Cărășel – POVESTIRI

CPSF Nr. 07 / mai 2013  | 26.06.2013

Dumnezeule de dincolo de burta universuluiAUREL CĂRĂȘEL s-a născut în1959, la Craiova. În 1984, a absolvit Facultatea de Filologie din Craiova, iar în 1994 Facultatea de Jurnalistică și Știinţele Comunicării din București. Este profesor, ziarist și scriitor. În domeniul SF activează din 1980. A condus cenaclurile „Henri Coandă“ din Craiova, „Atlantis-Club“ din Cernavoda, precum și Asociaţia Creatorilor de SF din Craiova.

Este unul dintre fondatorii Academiei de vară ATLANTYKRON, care se desfășoară, anual, în judeţul Constanţa. Redactor la mai multe publicaţii SF, a condus timp de trei ani revista CPSF. Debutează în 1981, în revista Știinţă și Tehnică, cu povestirea „Stelara Fata Morgana“.

Bibliografie selectivă: Vânătoare de noapte (1995 și 2011), Războinicii curcubeului (1996), Mic dicţionar de autori SF (1996), La capătul spaţiului (1997), răsplătit cu Premiul pentru roman al Editurii Nemira, O istorie tematică a literaturii SF (2006), Dumnezeule de dincolo de burta universului (2011, Editura Nemira).

 

DOCTOR FAUSTUS ȘI ANANAȘII

Un fir de fum albastru se încolăcea deasupra meselor, pipăind cu capul de șarpe în căutarea unei ieșiri.
– Era ceea ce se cheamă un vânător de ananas. Tocmai reușise…
– Poate un culegător de ananas, stimate domn!
– Un vânător, zău, nu inventez!
– Păi la vânătoare eu știu că se merge cu arma…
– Și cam ce crezi că ascundea la spate Horatio? O carabină cu cartușe explozive. Iar la brâu căra o macetă și trei grenade ofensive.
Grăsunul cu faţa plină de pistrui dădu să spună ceva, se aplecă deasupra mesei și șuieră:

ananas– Domnule, oi fi eu o simplă călăuză, care bea uzo răsuflat și fumează ţigări puturoase de foi, dar prost nu mă consider. Încă, pricepi? Nu încă. Ananasul este un fruct. Unul mare, cât să-l prinzi în căușul palmelor, împănat cu…
– Asta la dumneata în grădină! Bărbatul cu urechi lungi și ascuţite la partea superioară se strâmbă și pufni supărat din buze. Pe aici, în jurul marelui Caracas, ananașii au două aripi de piele, patru labe înzestrate cu gheare tăioase și un cioc-ac, zimţuit la bază. Dacă a apucat să-l înfigă într-o arteră, nu mai poate fi desprins decât după ce s-a umflat ca un pepene.
– Poate că vorbim de lucruri diferite.
– Ce lucruri diferite, stimate domn? Uite colo, pe ușă, scrie „Ofer șase bătrâne pe un ananas mediu, cu gheare netocite“? Sau nu scrie?!

Grăsunul își părăsi halba de metal cu capac și se răsuci în direcţia indicată. Afișul se găsea, într-adevăr, pe locul acela. Ridică din umeri și reveni spre tovarășul său.

– Vânător de ananas, hmm!… spuse încet, chinuindu-se să soarbă din halbă, fără să se atingă de spumă.

Brusc, ușa se lipi de perete și în cârciumă intră un grup de indivizi bărboși, cu jachete peticite și puști de calibru mare pe spate. Ultimul, un zdrahon încălţat în cizme galbene, cu manșetă albastră, săltă în lumina chioară a becului o legătură uriașă, învelită în frunze de palmier, și o azvârli de-a latul pe una din mese. Barmanul îl privi pe sub sprâncenele groase, puse cârpa lângă piramida de pahare curate și scoase de sub tejghea o sticlă de rom de Jamaica.

– Care ești, mă, cel cu anunţul? întrebă, fără adresă, cel mai solid dintre noii-sosiţi, în timp ce se așeza într-un scaun din răchită, făcându-l să pârâie din toate încheieturile. Hai încoa’, că se strică marfa!
– Se zemuiește ananasu’! întări vesel unul dintre camarazi, apucând sticla din mâna barma – nului și trăgând o dușcă direct din ea.
Un scaun se hârșâi scurt pe podea. Bărbatul cu urechi lungi se ridică și întinse o mână în direcţia lor.
– Dumneata?! se holbă grăsunul. Doar nu vrei să cumperi scârboșenia aia! Unul dintre bărboși îi privi întrebător, dar în momentul în care hârtiile foșnitoare își schimbară stăpânul, căptușind un alt buzunar, se aplecă peste grămada de frunze de pe masa vecină.
– Vino, neamule! Unul mediu, ha? Alege! S-au înmulţit ceva de speriat în ultima vreme. Toţi grași și frumoși. Ce zici, ăsta te-ar aranja? O să crească din el o tulpină pe cinste!
Bătură palma. Ananasul avea chiar forma fructului cu pricina. Cu solzișorii de rigoare, cu forma de rădăcină de sfeclă…Numai dacă îl trăgeai de unul dintre solzișori și desfășurai aripa din piele, realizai că ai de-a face cu altceva. Iar ochii…
– Doamne-Dumnezeule, are ochi de om! se înfioră grăsanul.
– Ochi și minte de om. Acum nu se cunoaște, deoarece se află în perioada de înmulţire și acţionează numai în conformitate cu instinctele de bază ale speciei. După ce vor depăși etapa aceasta, vor începe să reacţioneze violent raţional, devenind extrem de periculoși. Foarte greu îi va mai putea vâna cineva. În numai două-trei săptămâni, Caracasul va deveni un oraș pustiu.
Grăsanul împinse cu dezgust în corpul moale și reveni la masa cu halba.
– Nuu… pricep. De unde dracu’ a ajuns chestia asta aici? Aici, la noi? Pe continentul sud-american, vreau să spun.
– De pe Lună.
– De pe… Dom’le, mi se pare un răspuns tembel. Toată lumea știe că pe Lună nu există…
– Ba există! Numai că nu știţi voi. E adevărat că navele americanilor au coborât acolo și n-au găsit decât praf și pietre. Dar ar fi descoperit altceva, dacă ar fi aterizat, să spunem, în deșertul Atacama?
Grăsanul își frecă, neajutorat, obrazul neras. Alături, vânătorii își treceau sticla din mână în mână, pufăind din trabucurile urât mirositoare.

 

Fragment din povestirile lui Aurel Cărășel publicate în revista Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF) Anticipatia Nr.7.

Tags: , , , ,
1697 vizualizari

Lasă un comentariu