Ape negre

CPSF Nr. 06 / mai 2013  | 20.05.2013

apa neagraȘtefana Cristina Czeller s-a născut la Iași, în 1973. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat „Mihail Lomonosov“ din Federaţia Rusă, ca bursier al statului român. De 13 ani este reporter la cotidianul regional Evenimentul din Iași.

A publicat povestiri în antologiile Dansând pe Marte, Pangaia, Steampunk – A doua revoluţie, Venus, Cele douăsprezece feţe ale nopţii, Cele 1001 scorneli ale Moșului SF, Călătorii în timp și în revistele Helion și Galileo. Romanul de debut, Cerneală și sânge, a apărut în 2011, la Editura Millennium Books. Tot în 2011, i s-a decernat Encouragement Award la Eurocon, iar anul trecut, Premiul Romcon pentru debut.

“Uneori, îl uram pe fratele meu, Mișa. Nu știam ce-mi trezea sentimentul ăsta. Să fi fost calmul lui perfect, modul în care reușea să treacă peste obstacole? Felul în care tata se uita la el? Aveam destule pentru care să-i mulţumesc și nimic să-i reproșez, dar la treizeci și ceva de ani mă simţeam încă un puștan în faţa lui. Așa că, înainte de vacanţă, corectând fără chef lucrările studenţilor, priveam cu acreală spre calendarul care-mi indica apropierea implacabilă a unei alte sindrofii familiale. Un ciocănit puternic m-a scos la timp din starea asta mizerabilă.

– Da, am spus. Intraţi!

Ușa cabinetului s-a deschis energic și a intrat un ins atletic, îmbrăcat într-un costum negru, pe care gulerul de preot părea cumva nelalocul lui. Avea ochi căprui și păr blond, puţin zburlit. A pășit până în dreptul biroului de parcă era la el acasă.

– Bună ziua, mi-a spus cu o voce caldă. Sunt Tom Pears și, dacă aveţi câteva minute libere, aș dori să discutăm, profesore Hall.

Nu-l mai văzusem și, având în vedere conţinutul programei mele, nu mă număram printre favoriţii clerului. Curios, i-am făcut semn să se așeze.

– Cu ce vă pot ajuta, părinte? am întrebat.
– Am citit cartea dumneavoastră despre istoria magiei negre, a zis, și am găsit-o extrem de interesantă. Îmi imaginez însă că a stârnit ceva controverse.

Mi-am dres glasul. Mă puteam aștepta la un pumn în nas sau la invitaţia de a vorbi în faţa unor ţicniţi. Felul în care m-a privit mi-a dat de înţeles că știa ce-mi trecea prin minte.

– Fac parte dintr-o asociaţie mai puţin obișnuită, a spus.
Ultima variantă era deci cea bună.
– Nu cred că vă pot ajuta, am zis. Nu ţin prelegeri în afara amfiteatrului!
– Nici nu intenţionam să vă propun așa ceva, profesore Hall!
– Atunci?
– Aș vrea să vă uitaţi la niște fotografii și să-mi oferiţi o opinie de expert.

Mi-a întins un teanc de poze mari, colorate. Am privit îngrozit cadavrul unei fete. Era goală și pe abdomen avea o arsură profundă. De pe sânul drept lipsea o bucată de piele, o împunsătură adâncă se vedea în dreptul inimii.

– Cine e? De unde aveţi pozele astea? am întrebat cu glas slab.
– Cadavrul a fost descoperit acum câteva ore. Era studentă, Anna Makarova. Din Ucraina, singură la părinţi. Tatăl e-un industriaș putred de bogat. Avea un apartament în oraș și un iubit, care-i plecat din ţară. Poliţia nu are, deocamdată, nici un suspect.

Sentimentul că eram pe punctul să mă vâr în ceva periculos începea să-l învingă pe cel de greaţă.
– Cine sunteţi de fapt, părinte? am spus. Ce asociaţie reprezentaţi? Ce vreţi de la mine?

Tom Pears n-a coborât privirea, dar ochii i-au devenit mai atenţi.
– Fiat Lux se cheamă, a răspuns. Investigăm cazuri… ieșite din comun. Vă rog doar să vă uitaţi peste toate fotografiile și să-mi spuneţi dacă vedeţi ceva bizar.
– Pe lângă fata moartă, adică?
– Da, pe lângă fata moartă, mi-a răspuns plat.

Am vrut să-i dau pozele înapoi și să-i arăt ușa, după care să-mi torn o porţie generoasă de coniac, în schimb am început să le răsfoiesc. Am văzut lumânarea neagră de pe noptieră, doar pe jumătate arsă, cercul de sânge din jurul trupului și petele de pe perete, excrementele de pisică de lângă prag. Eu, arsura de pe burta Annei. Am ridicat din umeri.

– Sunt elemente de magie neagră pe care, cred, le-aţi identificat deja.

E un ritual de inspiraţie medievală, dar nu știu care-a fost scopul său. Tom și-a adunat pozele încet, parcă dându-mi ocazia să mă uit la ele pentru ultima oară. S-a scotocit în buzunar și mi-a întins o carte de vizită. Avea trecut pe ea doar un număr de telefon mobil.

– La orice oră răspunde cineva, mi-a zis. Dacă vă mai vine vreo idee…
Am vârât-o în buzunar.
– Asociaţia asta, l-am întrebat pe Tom când era gata să deschidă ușa, cine mai face parte din ea?
– Un medic și un preot. Un, hai să-i zicem, expert în probleme de securitate. Un medium. Un istoric. Din păcate, profesorul Miles a trecut la
cele veșnice acum o lună.

Am fluierat surprins. Adrian Miles fusese una dintre cele mai importante figuri ale unei comunităţi roase de veșnice invidii. Din câte știam, murise din cauza unui infarct, la doar 54 de ani. Dar oare știam tot?

– Aaa…, am murmurat. L-am întâlnit la câteva congrese. A fost un istoric extraordinar.
Preotul a surâs șters.
– Da, a fost și un om extraordinar. La revedere!

A ieșit și m-a lăsat într-o stare de agitaţie extremă. Poate asasinul săvârșise un fel de ritual, dar era o prostie să mă amestec într-o asemenea istorie. Nu știam nimic despre asociaţia lor. Am deschis laptopul și am început să caut Fiat Lux. Am găsit doar două referiri obscure, dar măcar aveam confirmarea că asociaţia exista. Am privit spre geam, dincolo de care culorile asfinţitului se amestecau într-un fel de supă.

Deodată, gândul că eram ultimul rămas în clădirea facultăţii m-a făcut să nu mă simt prea bine. Mi-am luat haina, am stins lumina și am ieșit din birou. Până acasă, am tot rumegat cele aflate, fără să ajung la vreun rezultat. Am deschis televizorul, prea agitat ca să fac altceva. La știri au vorbit pe larg despre moartea Annei, dar detaliile cele mai urâte nu le știau.

Am mai aflat doar că tatăl ei, Vladimir Makarov, era proprietarul mai multor staţiuni de lux din Germania și Austria. Ca mulţi alţi oligarhi slavi, era bănuit de legături cu mafia, așa că reporterii băteau monedă  pe răzbunarea cercurilor interlope. Eu n-aș fi pariat însă pe asta.

Am adormit pe la ora două și am visat uși roșii deschizându-se și închizându-se. Spre dimineaţă, un Tom Pears crucificat cu capul în jos mi-a strigat, împroșcând sânge, că totul s-a întâmplat din vina mea. Dimineaţă, doar o ceașcă mare de cafea neagră m-a putut face să funcţionez.

Nu vedeam altă cale de a mă liniști decât să dau un telefon, așa că am făcut-o. După jumătate de oră, îmi conduceam Fordul spre adresa primită, din cartierul italian. După altă jumătate, intram în curtea unei case vechi. Mi-a deschis Tom.

– Bună dimineaţa, profesore! mi-a spus. Toţi vor fi bucuroși să vă cunoască.

L-am urmat în tăcere pe un hol larg, cu portrete victoriene. Nici eu nu eram sigur cum speram să se desfășoare lucrurile. La fiecare pas, îmi venea să bâigui o scuză și să fug. Am intrat însă într-o sală mare, cu o masă rotundă în mijloc. Lângă ea erau așezaţi un bărbat și o femeie, un altul își turna ceai. Prima s-a apropiat femeia. Avea nasul  cam mare, sprâncene lungi și groase, dinţi de cal și o strângere de mână bărbătească.

– Agatha Piridis, mi-a spus.

Mi-am zis că avea niște cromozomi nepotriviţi, biata de ea. Imediat, m-am simţit prost, iar ea a ridicat ușor din sprâncene.
– Nu mă supăr, multă lume își spune același lucru, a bombănit.
– Sunteţi…
– Medium, da!”.

Fragment din povestirea“Ape negre”, de Ștefana Cristina Czeller, publicată în revista CPSF06.

Tags: ,
1491 vizualizari

Lasă un comentariu